-Te iubesc, Elena!
-Si eu te iubesc, Mihai!
Cateva cuvinte ce cu greu pot fi uitate, ramanand intiparite adanc in suflet...
Totul devenise si mai clar cand incepusem sa-mi amintesc de primul an de facultate in care am intalnit-o pe Elena Rizea. Mi se parea o companie cat se poate de agreabila. De aceea am iesit de cateva ori cu ea in oras, pana cand am constatat ca suntem impreuna. A fost spontan si complet neasteptat. O vedeam pe ea, superioara mie, din aproape toate punctele de vedere. Pana cand, ea a facut primul pas si m-a sarutat... De atunci,viata mea luase o turnura complet diferita. Eram obisnuit sa resimt in mine un gol sufletesc si mereu aveam nevoie sa-l umplu. Elena a fost cea care a reusit sa umple acel gol, iar eu devenisem multumit pe deplin de viata mea.
Toate acele plimbari lungi prin parc, toate acele momente in care radeam cu pofta, serile in care ieseam sa mancam clatite ori momentele in care ma uitam in ochii ei, o imbratisam si o sarutam cu pasiune...Toate astea au fost de departe cele mai deosebite clipe din viata mea.
Odata cu trecerea timpului, relatia noastra a devenit una cat se poate de serioasa. Ne iubeam cu adevarat si intotdeauna ne simteam impliniti cand ne aveam unul cu celalalt. Intregul Bucuresti l-am descoperit impreuna cu ea. Incepand din al doilea an, am mai plecat in weekend-uri la Brasov si Sibiu, iar in vacanta de vara, am fost la mare, petrecand amintiri de neuitat. Tot din acea vara, ea se mutase practic la mine. In timpul ultimului an, am cerut-o in casatorie. Acel moment a fost unul dintre cele mai frumoase din viata mea, mai ales ca a raspuns da, fara sa ezite nici macar o clipa... De altfel, ne-am si casatorit dupa ce ne-am terminat facultatile.
Duceam o viata de vis, fara griji.
De la un timp insa, incepuse sa-mi spuna ca se simte urmarita de cineva si ca ii este tare frica. Am incercat s-o linistesc, ca poate isi face prea multe griji cu slujba ei. Parea oricum destul de stresata de acest lucru. Ca sa nu mai mentionez, ca intr-o zi cand am fost la un gratar la padure, cu cativa prieteni de-ai ei si de-ai mei, ea vazuse un corb, si dintr-o data ii pierise acel zambet dragalas ce-o caracteriza. Cand am intrebat-o ce-a patit, mi-a spus doar in treacat, ca ea uraste corbii.
Era ciudat sa o vad comportandu-se astfel. Se racise dintr-o data. Desi nu se simtea tocmai bine, masca acest lucru aproape perfect implicandu-se in discutiile ce au avut loc sau in jocul de carti de dupa masa. Pentru ceilalalti parea ca se distreaza, doar eu stiam ca nu era asa. Ajungand acasa am intrebat-o din nou si mi-a raspuns ca nu are absolut nimic, dupa care am lasat-o in pace...
La inceput am crezut ca trece printr-o perioada mai grea, si i-am dat de inteles ca sunt si voi fi mereu alaturi de ea. Era gata sa plece la servici si mi-a raspuns:
-Nu vei putea sa faci asta! si a inchis usa in urma ei, lasandu-ma pe mine sa ma chinui sa inteleg ce era oare in mintea ei. Ceva o macina, era clar, dar nu prea indrazneam s-o intreb iar. Mi-era teama ca iar imi va da un raspuns ce ma va pune pe ganduri. Chestia aceasta ma enerva la culme. Nu-mi placea faptul ca mi-era teama. Stiam ca oamenii tematori sunt oameni slabi, iar eu credeam despre mine ca nu sunt un om slab. Si totusi dadeam dovada de teama.
In ultimele saptamani, devenise parca mai trista decat de obicei si ma nelinistea. La un moment dat, ma intrebase chiar daca as putea s-o uit vreodata...
-Mihai...daca ar fi sa nu ne mai vedem, oare ma vei uita?
Intrebarea ma lovise in plin, iar daca acea mica discutie ar fi fost un meci de box, arbitrul ar fi numarat lejer pana la zece, si ar fi dat victoria Elenei. Cu greu mi-am revenit, si am reusit sa raspund, fara sa ma balbai, ca pentru mine ar fi ceva imposibil sa o uit.
Doua zile mai tarziu insa, venind acasa de la servici, o gasesc in sufragerie, spanzurata de lustra, cu o cravata de-a mea...S-a sinucis, aparent fara vreun motiv. Numai ea stia ce era in capul ei. Niciodata nu a vrut sa-mi marturiseasca prea mult in legatura cu starile ei, spunandu-mi mereu ca nu-i nimic ori schimba subiectul. Iar eu, ramasesem complet singur...Nimic din aceasta lume nu se putea compara cu groaza pe care am simtit-o, vibrand cu putere in fiecare vena a mea, facandu-ma sa-mi pierd mintile...Si nu-mi lasase decat un bilet pe care scria: „Imi pare rau...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu