Buletin meteorologic de cuvinte

Nu știu dacă toată lumea percepe vremea în același fel ca mine, ba chiar, m-ar surprinde o asemenea similaritate, de la piciorul broaștei până la vârful piramidelor egiptene!
Dar eu observ un buletin meteorologic în fiecare zi, unul diferit de al tău, cititorule, îl percep compus din cuvinte!

În fiecare zi când pășesc în orașul acesta imens numit Londra ori când îmi deschid fereastra ascult sunetele buletinului meteorologic de cuvinte!

În majoritatea zilelor, plouă cu cuvinte, cuvinte pozitive sau negative, cuvinte colorate, cuvinte în diferite limbi și culturi, cuvinte tunătoare sau liniștite, cuvinte lungi ori scurte.
Dacă ai o migrenă, ferește-te de ploile torențiale de cuvinte care îți ating spatele cu un bici invizibil, mai ales dacă aceste cuvinte se află într-un război rece! Riști să te trezești cu sufletul înghețat și cu inima sfărâmată!
Dacă ești atins de o sensibilitate aparte, aleargă în direcția opusă fulgerelor de cuvinte! Ele sunt atât de grele încât dacă te-ar nimeri, ai sfârși căzut pe un câmp de bătălie socială. Ceea ce dramatizează mai tare situația e faptul că ai fi victimă colaterală, căci aceasta, oricât ar fi de colorată sau decolorată, nu ar fi bătălia ta!
Când se lasă amurgul cuvintelor și pare senin, încearcă să te înfrupți din ele! Nu ai idee cât sunt de gustoase la capătul unei zile în care neuronii tăi s-au luptat cu proprii demoni!
Dar nu te avânta niciodată la baza unei eclipse de cuvinte...
Sunt cele mai periculoase. Nu ai niciun indiciu de culoarea acestor cuvinte și poți fi rănit din pricina unui orgoliu decolorat...

Odinioară, cuvântul meu preferat era un Da colorat în curcubeu! Mi-a fost dăruit de o persoană specială, undeva la miezul primăverii anului 2008...Sau să fi fost o vară?

Era un cuvânt fragil, dar deosebit de frumos, un cuvânt pozitiv care părea menit să-mi hrănească dragostea de frumos și de reușită, de optimism!

Astăzi știu că de-a lungul anilor, până și da-ul mi-a fost pângărit, căci rostit de atâtea suflete, și-a pierdut magia împlinirii și a ajuns să aibă uneori semnificații obscure.

Astăzi, cuvântul meu preferat e un Poate  !

Nu e întinat de nimeni și nimic, e cuvântul posibilității, al marii speranțe, al nemuririi!

Astăzi, un Poate valorează mai mult decât un cert Da!

Curcubeul Paradoxului sau Hoțul de Cărți

M-a impresionat. Mi-a adus un nod în gât în momentele culminante (deloc rare) și mi-a făcut inima să bată la fel de puternic ca și cum aș fi alergat într-un maraton, asemenea lui Rudy, unul din cele mai dragi personaje din roman. Drag mie, desigur. Probabil, drag si autorului, dar și personajelor, având în vedere felul în care a fost portretizat. M-a făcut să uit de camera în care citeam, să observ culorile descrise, să privesc cu mai multă atenție un nor, să uit de zgomotele de fundal făcute de colegii mei de apartament fără minte. M-a făcut să respir acele vremuri în care nu am trăit (cel puțin la nivel ficțional), să mă ascund de bombardamente și să citesc alături de ei, gustând o dezgustătoare supă de mazăre. Romanul a făcut toate astea...

Înainte de toate, trebuie să afirm că e un roman-curcubeu în care fiecare episod narativ e colorat, fiecare pagină aduce o nouă nuanță de sentiment, pictat într-o nouă culoare. Structura volumului e definită de culori, de desene, de cuvinte savuroase cu care Markus Zusak s-a jucat spre încântarea noastră, a cititorilor de pretutindeni, pentru a degusta cu ușurință cele peste cinci sute de pagini ale poveștii. În ciuda volumului de file, se citește foarte ușor, intriga și felul de a istorisi, atrăgând noi pagini de lectură până când, cu durere, realizezi că ai terminat...romanul!

Este o carte despre viață și despre moarte, despre supraviețuire și despre umanitate, despre dragostea pură și adevărată care se înalță dincolo de sfera existențială, pe fondul Celui de-al Doilea Război Mondial.

Hoțul de Cărți rămâne un roman nemuritor al ipotezelor, al adevărului general despre oameni, un portret al caracterelor oamenilor speciali care poartă masca indiferenței spre a nu-și arăta adevăratele sentimente și mai ales, pentru a-și ascunda inima caldă pe care o au.

Relatată din perspectiva Morții care e reprezentată ca un înger obiectiv, povestea e delicioasă, marcând cuvinte și expresii extraordinar de zemoase, menite să ne smulgă un zâmbet involuntar și chiar hohote de râs! Deși pare să fie complet detașată de oameni și poveștile lor, ea e puternic umanizată de-a lungul secvențelor epice, istorisind cu un umor contagios, o poveste adevărată, după cum afirma ea. Mama adoptivă a eroinei pare să fie o altă marcă epică a Morții. Amândouă poartă o mască menită să inducă teama sau duritatea, dar de fapt, demonstrează o sensibilitate sfâșietoare. Felul în care Moartea-Povestitoare se adresează în mod direct cititorului prin confesiuni sau prin explicarea unor termeni semnificativi care evidențiază temele și motivele literare este un alt motiv pentru care oricine ar trebui să citească această carte.

Subiectul romanului debutează și sfârșește dramatic: personajul principal este Liesel, o fetiță de zece ani, nevoită să-și schimbe traseul destinului, printr-un joc nemilos al vieții politice din Germania nazistă. Astfel, copila parcurge un drum inițiatic al vieții pe care-l începe cu călătoria spre părinții adoptivi, însoțită de propria mamă și de fratele ei mai mic. Viața copilei e transformată brusc și adaptarea ei se face greoi, dar cu pași siguri. Intriga cititului e o temă simbolică prin care se deduce faptul că studiul necontenit și imaginația pot fi adevărați eroi, salvând vieți în momentele cruciale. Fata nu știe să citească, este umilită din această cauză la școală, dar tatăl ei adoptiv, eroul ei indirect, alături de soția primarului, cum se va demonstra ulterior, o învață să citească, în cruntele nopți de coșmaruri care o bântuie pe copilă. Umanitatea nemților de rând care deși par uneori duri sau dușmănoși, sfârșesc prin a-și ajuta semenii (uneori, chiar și pe evrei, in taină, desigur), e mistuitoare și neobișnuită, în special pentru epoca nazistă. Asemenea unor copii, se bucură de dispute și de înjurături ce par alese pe sprânceană, dar nu ezită de a se susține reciproc în momentele de cumpănă istorică (Rudy, micul băiețel năzdrăvan care suferă de o foame nesfârșită și fură cu plăcere în timpul liber, învață să dăruiască pâine evreilor oropsiți aflați în drum spre lagăre de concentrare, Rosa, mama adoptivă a lui Liesel, veșnic pusă pe harță, acceptă să-l găzduiască pe fiul evreu al bărbatului care i-a salvat viața soțului ei în Primul Război Mondial, iar exemplele de genul acesta pot continua, fără o încheiere stabilită).

Nu intenționez să stric surpriza noului cititor, prin urmare nu o să redau o istorisire detaliată a poveștii!

E de ajuns să afirm (încă o dată) faptul că acest roman e construit atât de bine, de matur și de copilăresc în același timp, încât fiecare persoană se poate regăsi în cuvintele sale, cel puțin, preț de o pagină!

E genul de roman care poate dărui o poftă nestăvilită de lectură, însumând o adevărată dependență de cărți!

Iată câteva din cele mai dulci citate pe care le-am degustat în timpul lecturii:

„Cuvintele. De ce trebuiau să existe? Fără ele, nu ar mai fi nimic din toate astea. În lipsa cuvintelor, Fuhrerul nu era nimic. Nu ar fi prizionieri care șchiopătează, nevoia de consolare sau de trucuri cu vorbe care să ne facă să ne simțim mai bine. La ce sunt bune cuvintele?”

"Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc şi posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit la momentul potrivit. Consecinţele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor şi în cel mai rău. Văd urâţenia şi frumuseţea lor şi mă întreb cum poate cineva să fie în două feluri în acelaşi timp. Totuşi, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii, lăsând la o parte orice altceva, au bunul-simţ de a muri."

„El era nebunul care se pictase în negru și învinsese lumea. Ea era hoțul de cărți fără cuvinte. Aveți încredere în mine, cuvintele urmau să vină, și când vor fi sosit, Liesel le va ține în mână ca pe niște nori și le va presăra ca pe o ploaie.”

P.S: Deja îmi frec mâinile de satisfacție pentru că am descărcat și ecranizarea cărții! Mă așteaptă două ore fabuloase (sper)!

Eliberarea citatelor magice din cușca efemerității

Întotdeauna mi-au plăcut cuvintele, acele cuvinte uluitoare care alăturate altora, parcă ar străluci într-o rază de soare, ascunsă de umbra norilor...Mi-am închipuit, pesemne, încă din copilărie, sau doar acum (nici nu îmi amintesc cu exactitate) cum cele mai frumoase cuvinte formează enunțuri tangibile, încărcate cu magie, menite să ne conducă într-un tărâm al fantasticului...
Iată, de ce, postarea de azi, va fi datorată câtorva citate pe care le consider magice (din diferite motive), citate ce aparțin, evident, unor cărți pe care le-am citit!

"Oamenii observă culorile unei zile numai la sfârşit şi la început, dar pentru mine este destul de clar că ea combină o multitudine de nuanţe şi tonuri, cu fiecare moment care trece. O singură oră poate consta în mii de culori diferite. "(Markus Zusak, Hoțul de Cărți)

"Doar pentru că am fost învinşi cu o sută de ani înainte de a începe nu înseamnă că nu putem încerca să câştigăm. " (Harper Lee, Să Ucizi o Pasăre Cântătoare)

"Nici nu se putea altfel: mirosul de migdale amare îi amintea de fiecare dată de soarta iubirilor neîmplinite. "(Gabriel Garcia Marquez, Dragostea în Vremea Holerei)

"And so with the sunshine and the great bursts of leaves growing on the trees, just as things grow in fast movies, I had that familiar conviction that life was beginning over again with the summer." (F.Scott Fitzgerald, The Great Gatsby)

"The artist, like the God of creation, remains within or behind or beyond or above his handiwork, invisible, refined out of existence, indifferent, paring his fingernails. "(James Joyce, A Portrait of the Artist as a Young Man)

"Society, civilized society at least, is never very ready to believe anything to the detriment of those who are both rich and fascinating. It feels instinctively that manners are of more importance than morals, and, in its opinion, the highest respectability is of much less value than the possession of a good chef. And, after all, it is a very poor consolation to be told that the man who has given one a bad dinner, or poor wine, is irreproachable in his private life. Even the cardinal virtues cannot atone for half-cold entrées, as Lord Henry remarked once, in a discussion on the subject; and there is possibly a good deal to be said for his view. For the canons of good society are, or should be, the same as the canons of art. Form is absolutely essential to it. It should have the dignity of a ceremony, as well as its unreality, and should combine the insincere character of a romantic play with the wit and beauty that make such plays delightful to us. Is insincerity such a terrible thing? I think not. It is merely a method by which we can multiply our personalities." (Oscar Wilde, The Picture of Dorian Grey)

 Sunt o mulțime de citate fermecate care abia așteaptă să fie eliberate de noi toți prin lecturarea cărților din care fac parte! Deocamdată, ne oprim aici...până la următoarea revedere a listei cu citate care merită repuse în drepturi!

Povestea Metatextului sau Biblia Pierdută

În perioada sărbătorilor pascale din acest an m-am pierdut și m-am regăsit în metatextul lui Igor Bergler, un roman care face trimiteri deloc subtile către alte romane de referință internațională (precum Procesul lui Kafka).
Atracția pe care acest roman a exercizat-o asupra mea a fost cu mult înainte să-l descarc pentru formatul de e-reader, cu mult înainte să-i citesc primele rânduri... La scurtă vreme de la publicare, romanul a fost epuizat în mari tiraje, articolele literare repetau grandioasa lucrare a autorului român, lucrare asemuită cu romanele lui Dan Brown și cu sobrietatea lui Umberto Eco. Curiozitatea mă împingea să descopăr povestea din spatele poveștii. Ce fel de scriere a imaginat bunul nostru prieten menită să atragă atenția asupra literaturii naționale? Ei bine, răspunsul l-am descoperit, citind pe nerăsuflate cele patru sute și ceva de pagini.

Romanul thriller, Biblia Pierdută e foarte similar cărților browniene, într-adevăr. Fragmente în fragmente istorice, mitologice, biografice se perindă în fiecare capitol important al romanului, purtându-ne departe de lumea dezlănțuită a secolului XXI spre a căuta refugiu într-o epocă medievală sângeroasă, barbară, superstițioasă (nimic diferit de lumea de azi).

Structura romanului (capitolele scurte concepute să redea doar o scenă, realizată ca și cum ar face parte dintr-un film, după cum ne-a avertizat și bravul scriitor) amintește de romanele thriller internaționale care ne delectează zilele ploioase (deloc puține în această perioadă). Inițial, prima parte a romanului m-a dezamăgit. Prea multă asemănare cu romanele lui Brown, cu o acțiune plasată pe plaiurile mioritice (pentru început, apoi acțiunea se va derula în alte părți). Odată cu dezvoltarea poveștii, însă, intriga m-a surprins și am sfârșit prin a o citi cu mare satisfacție. Ca și în cazul lui Brown, personajul principal este un profesor erudit care scrie lucrări istorice și rezolvă cazuri de o importanță magnitudinală (cu fundamente istorice, mistice, politice, religioase). Închipuiți-vă un Robert Langdon transformat într-un Charles Baker (eroul romanului), cu aceleași calități, aceeași vârstă și alte defecte (romancierul însuși atrage atenția asupra claustrofobiei inexistente a lui Charles).  Totuși, Baker face parte din centrul poveștii pe care o studiază, poveste care are legătură cu o umbră ucigașă, persoane ucise ritualic, două săbii , două biblii pierdute și mai ales cu Dracula. Nimic nu e ceea ce pare, nici măcar scrierile lui Kafka, prezentate ca metatext.

Teoria Conspirației se năpustește asupra cititorului cu aceeași sete cu care se aruncă în inima istorisirii. Romancierul urmărește să ne traseze cu o linie imaginară limitele realului și cele ale imaginarului, ilustrând nașterea mitului lui Dracula în mijlocul unei epoci însângerate care a dăruit o suită de ordine secrete în întreaga Europă.

Episoadele matematice în care Umbra ucide în momentele-cheie ale istoriei universale fac deliciul romanului, amintind bunăoară de crimele lui Jack Spintecătorul. Povestea e bine ticluită, chiar mai bine documentată, singurele ei păcate fiind generate de faptul că e mai degrabă un roman psihologic de anchetă decât un thriller în adevăratul sens al termenului. Nu sunt redate prea multe episoade narative încununate cu acțiune, ci mai degrabă, imaginative, prin metatext.

Rolul fiecărui personaj e acela al metatextului. Nu există o persoană căreia să nu-i fie atribuită o altă poveste despre poveste în roman. Toată lumea povestește. Christa, o figură taciturnă și enigmatică, ajunge să istorisească și ea în final, fragmente din propria-i poveste în vreme ce e martoră la povestirile altora.

Elementele fantastice și motivele prezentate ale acestora, alături de marea de povești pe care scriitorul o redă gradat, sperând să nu ajungem să naufragiem la distanță de romanul său, sunt o scânteie (nu mai mult) de originalitate în ceea ce privește lucrarea, ceea ce m-a bucurat. Mi-a plăcut să observ cum de-a lungul paginilor citite, autorul a încercat să realizeze o pledorie în favoarea lui Țepeș, felul în care încerca să-l transforme dintr-un personaj malefic (cum e cunoscut la nivel internațional) într-un om, cu calități și defecte în egală măsură. Deși a fost un personaj negativ, Ross sau cum vreți să-i spuneți, m-a fascinat prin genialitatea pe care a demonstrat-o, prin forța de anticipare și mai ales prin trăsăturile lui cameleonice (cine a citit romanul, îl cunoaște).

Este un roman bine scris, datorită căruia reușești să adaugi semințe înfloritoare dovleacului de pe umeri și să te distrezi de minune pe plaiuri diferite, călătorind din Sighișoara în Praga, din Praga la Londra, unde te afunzi în National Gallery fără niciun regret. Recomand cu căldură cartea oricărui suflet însetat de curiozități diverse, căci, e un roman ipotetic (ca toate, de fapt) care tratează aceeași poveste pe care am tot auzit-o despre Țepeș dintr-o nouă perspectivă.

Cronica unei povești de dragoste presărată cu vanilie: Nuntă în cer

S-a întâmplat și aceasta, într-o zi ca oricare alta, cuprinsă de limbile de ceas leneșe care se leagănă într-o odisee nelimitată. Am deschis e-reader-ul (un prieten foarte bun, loial și așa mai departe...dacă i-aș lăuda fiecare calitate, nu aș avea timp de altceva, serios!) și am pătruns în filele unui roman românesc (așa cum nu mi se întâmplă des) și parcă m-a purtat pe nori...așa că l-am finalizat în aceeași zi. Nu pot spune ca admir toate scrierile lui Eliade (Maitryi și povestea ei m-au plictisit de moarte și nu am terminat vreodată Domnișoara Christina, cu toate recomandările primite pentru omonima nuvelă).  Totuși, cartea aceasta mi-a plăcut la nebunie. A ilustrat atât de bine momentele de fatalitate de care eroina părea înconjurată încât a trebuit să îi închei povestea.

Seamănă destul de bine cu povestea eroilor din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, însă aduce și elemente noi, menite să stârnească o vie curiozitate.

Romanul e împărțit în două confesiuni erotice a două personaje masculine care fără să știe, au iubit aceeași femeie în perioade diferite.

Andrei istorisește cum a cunoscut-o și sedus-o pe Ileana, o damă enigmatică, inteligentă și frumoasă, superstițioasă și misterioasă, un paradox feminin. Iubirea lor, inițial puternică, e umbrită de tainele pe care tânăra pare să le ascundă și de refuzul categoric al lui Andrei de a avea un copil. Andrei e un artist care nu accepta ideea că dragostea lui poate fi una pământeană, lăsând în urmă un alt produs decât cel literar. Ileana, totuși, insistă să aibă un copil, simțind că predicția doicii ei care stipula că după marea dragostea a vieții ei va cunoaște moartea, s-ar putea împlini. Iubirea lor se frânge odată cu descoperirea veștii că ea așteaptă un copil. Deși Ileana e cea care se sacrifică pe altarul iubirii, renunțând la propria dorință pentru liniștea iubitului ei, Andrei e cel care se frământă până la finalul poveștii, încercând să afle deznodământul real al vieții eroinei.

Barbu, vocea narativă secundă, dezvăluie câteva din misterele tinereții Lenei (Ileana de altădată), pentru că el a cunoscut-o pe vremea când era încă o adolescentă care citea cărți nemțești, spre deosebire de Andrei care o cunoscuse în floarea vârstei (în jurul vârstei de treizeci de ani). Relatează cu sinceritate cum a sedus-o pe tânăra fată în Veneția, cum fiorii primei iubiri i-au atins pe amândoi și s-au căsătorit, având un mariaj fericit, vreme de trei ani. Mai vârstnic decât frumoasa lui soție, Barbu îi mărturisește acesteia cât de mult își dorește un copil. Lena se răzvrătește din toată inima, înspăimântată de ideea că un produs al iubirii lor a devenit mult prea rapid un scop al mariajului. Nu e pregătită pentru o maturizare completă care ar rezulta din nașterea unui prunc. Ostenit de atâtea explicații, Barbu își petrece într-un club de noapte fiecare frământare interioară, dar Lena se simte dezonorată pentru această atitudine și decide să divorțeze. Odată cu definitivarea divorțului, cei doi nu se vor mai revedea vreodată.

Tema iubirii ideale care apune în ambele povești nu e unică, dar felul în care Eliade expune fiecare anticipare erotică a eroinei e, fără îndoială, special:
Dac-ai şti cât am fugit de tine, până te-am întâlnit.

El a scris o mulțime de citate filosofice cu tematica iubirii în același roman, citate care ne îndeamnă la o reflecție profundă în ceea ce privește afectivitatea:
Camaraderia dintre un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminară a unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un mare vânt, cu majuscule, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane.


Îmi dau foarte bine seama că o femeie poate gusta un dans cu un partener imperfect, dacă acesta nu e cu desăvârşire un imbecil. Stângăciile, ca şi timiditatea, au un farmec discret prin surprizele care le provoacă, prin panica naivă care o răspândesc. Femeile iubesc uneori imperfecţiunile acestea atât de calde...

N-am urmărit-o cu ochiul ca s-o măsor; nu privesc în modul acesta niciodată o femeie. O privesc însă întotdeauna cu bunăvoinţă şi aştept să văd ce vrea sau ce are ea să-mi ofere. Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-şi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică de cele mai multe ori, cum trebuie el privit şi judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi acuzat de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea.

Teoria conspiratiei si întâlnirea cu Shakespeare

 Cine a fost Shakespeare și care au fost sursele lui de inspirație, dincolo de cele evident, istorice?
Prin această întrebare retorică, am menționat practic tematica peliculei fascinante, realizate în 2011 care merită să fie vizionată. Nu prezintă neapărat ceea ce a fost, ci ceea ce ar fi putut fi, așadar, ficțiunea și fantezia sunt elementele reprezentative ale filmului, dincolo de orice adevăr istoric. Incipitul și finele filmului par desprinse dintr-un seminar literar sau dintr-o piesă de teatru care își stabilește personajele și povestea, redând un aer de poveste în viețile noastre mult prea colorate de cotidian.
Rhys Ifans nu dezamăgește publicul în interpretarea unui Shakespeare anonim pe care (în povestea ilustrată) nici măcar nu îl cheamă Shakespeare. E un aristocrat talentat, dar încorsetat de nobilul statut din cauza căruia nu poate publica sub numele său creații literare geniale. Se folosește de identitatea unui dramaturg obscur pentru publicarea și reprezentarea operelor lui. Paralelă acestei povești a publicării pieselor de teatru e imaginea propriului trecut amoros care îi servește drept sursă de inspirație.
Scenele istorice, de amor , dar mai ales, vocabularul și conduita societății transformă povestea într-o realitate istorică deși, cum am afirmat de la bun început, teoria conspirației care s-a întâlnit cu Shakespeare rămâne doar atât.
Motivele literare care se măsoară în detalii picante și temporale fac deliciul filmului.

Povestea de dragoste dintre regină și nobil atinge cele mai emoționante momente, mai ales, că ficțiunea e pătrunsă de cele mai crepusculare taine.
Recomand cu căldură acest film oricui dorește să se avânte pe teritoriul englez din epoca shakesperiană și să deguste deliciul unor ipoteze neverificate.
Enjoy it!

Pâine coaptă la vatră sau O pagină din viața mea

 În zilele capricioase ale unei primăveri cu toane intrinsece, privesc forma norilor care se pierd în povești nescrise. Observ zborul dragonilor ori aripile unei păsări legendare, mituri ale realității contemporane și mă întreb pentru a nu știu câta oară care e scopul. Care e scopul acestei vieți măcinate de îndoieli, amintiri care se pierd imediat ce orele acțiunii respective apun? Ne naștem să spunem povești de care nimănui nu-i pasă asemenea norilor care dansează într-un ritm lent?
Avem mii de pagini nescrise numite zile și tot ce facem e să scrijelim plictisiți câte o literă dansândă pentru că ne lipsește motivația reală de a parcurge în mod concret pașii unui tango. Ne e teamă să nu ne împiedicăm și să fim ținta batjocurii celor ce dansează divin, uitând că și maeștri au fost cândva învățăcei. Ne aruncăm sufletul în cuptor, sperând să facem o pâine coaptă la vatră perfectă din el, dar nu îl șlefuim niciodată până la capăt. Suntem leneși sau lași, uneori inspizi, alteori prea comuni ca să fim capabili să depășim propria limită pe care singuri ne-am trasat-o. Avem o părere proastă despre noi înșine sau ne îndoim de capacitățile care ne compun personalitatea. De ce?
Oare de ce avem tendința morbidă de comparație sau de a ne simți inferiori altora? Nu e sănătos, doar răvășitor...
Deunăzi, am simțit eclipsa unei luni care îmi acoperea inima, șoptindu-mi îndurerată: "Ești doar un segment menit să-l înlocuiască pe cel pierdut!"

Dar e ceva adevărat în replica asta? Putem să înlocuim segmente la fel ca cele din geometrie, șterse pentru că au fost trasate aiurea? Nu cred că putem înlocui oameni. Nu cred că cineva ar trebui să dea la o parte amintiri sau emoții ce ne-au făcut fericiți cândva. Dar subconștientul nostru tot ne face să înlocuim ceva cu altceva. Așa suntem creați, ne place ori ba. Înlocuim soarele românesc cu cel englezesc, clima norvegiană cu cea belgiană, dulciurile cu fructele, și mai presus de toate, înlocuim relații pe care le credem pierdute cu altele noi. Deci , înlocuim oameni. E legea firii.
Dar cei pe care îi alegem după o poveste eșuată...ei, sunt roata de rezervă sau marea dragoste? Aici e buba cea teribilă pe care fiecare dintre noi trebuie să o tratăm sau o descoperim...

Cum să zbori cu un avion de hârtie

Voi arunca un avion de hârtie proaspăt meșteșugit într-o călătorie nemaintâlnită , spontană și nefabricată încă. Asemenea unui avion de hârtie care nu are nici cea mai mică idee ce orizont va atinge, voi porni și eu, micul lui părinte într-o aventură ficțională pe care pagina virtuală mi-o va îngădui. Nu am nimic în minte în legătură cu genul literar (nuvelă, povestire sau mai știu-eu-ce), am doar dorința de a scrie, de a inventa un univers fără legătură cu cel în care soarele îmi bate la fereastra deschisă, de a creiona personaje, de a fi Demiurg în realitatea mea imaginară. Fascinant, nu-i așa?

Am să deschid aripile avionului meu de hârtie și o să mă lansez odată cu el în 5, 4 , 3, 2, 1...

Ne vedem mai târziu!

Quills sau Penele Destrăbălării

Oare are sens să ne imaginăm o lume mai destrăbălată decât cea de azi? Convingerea că lumea era la fel ca acum în urmă cu secole nu o să mi-o răpească nimeni. Singura distincție e dată de mijloacele de a materializa destrăbălarea cotidiană.

Oamenii de ieri nu erau cu nimic mai buni sau mai morali decât cei de azi. Atâta doar, că le lipseau mijloacele de informare și nu puteau înflori (colectiv) la fel ca acum în ceea ce privește (i)moralitatea.

Pelicula Quills, realizată în 2000, de nume ilustre ale cinematografiei internaționale promovează tema depravării sub toate formele ei, redând cu fidelitate episoade marcante ale Marchizului de Sade. Există și momente ficționale menite să evidențieze biografia enigmaticului marchiz, dependent de scris, de amor sub toate formele lui, de o atitudine trufașă. Talentat și  pervers, imoral și sadic, personajul reprezentat în film ne cucerește prin replicile geniale, dragostea față de creație literară (sunt emblematice scenele în care își scrie operele pe propriul costum sau chiar pe lenjeria de pat, dovedindu-și ingeniozitatea prin combinarea unor obiecte simple menite să joace rol de pană de scris și cerneală ). Geoffrey Rush și Kate Winslet interpretează magistral persoane din Franța sfârșitului de secol XVIII.

Adevăratul marchiz nu se deosebește prea tare de personajul principal al filmului, potrivit surselor biografice. Penele lui sunt la fel de sadice și perverse, dând naștere unor lucrări inițial cenzurate din pricina tematicii și mai ales al stilului literar.

Operele lui sunt brutale, violente, marchează desprinderea totală de stilul dulceag al clasicismului :

„Și în acest timp, Rodin, foarte emoționat apucă mâinile fetei le leagă în sus de inelul unui stâlp aflat în mijlocul camerei de pedeapsă. Julie nu mai are nici o apărare... niciuna... în afara frumosului căpșor ce se întoarce galeș spre călăul său, a nemaipomenitului păr răvășit și a lacrimilor care-i scaldă chipul cel mai frumos din lume... cel mai blând... cel mai atrăgător.”

(citat din "Justine")

Bravii cititori care vor să-l descopere pe acest controversat autor sunt invitați să citească oricare din operele: O sută douăzeci de zile ale Sodomei (1784), Justine (1791), Filozofia în budoar (1795), Crimele amorului (1800) sau antologia de povestiri intitulată Crimele Iubirii.

Vizionare/Lectură plăcută!

Fragmente literare consacrate cu cioburi

Astăzi, 19 aprilie a.c, deschid oficial porțile unor lumi deja creionate de autori consacrați (romancieri, poeți și așa mai departe) pentru a promova rafinamentul în toate aspectele lui. Poate voi recomanda un film bun care portretizează excelent romanul sau voi scrie despre carte ori pur și simplu, voi derula un fragment pe care îl voi aduce în epoca noastră (de divertisment, desigur) sau chiar îl voi rescrie într-un fel comic , după caz. Deschid un joc literar, de creație în care amuzamentul și cultura se vor intersecta.  Consider că mă pot juca cât vreau eu, cum vreau eu și cu ce opere vreau eu. Distrează-te, dragă cititor, lasă umbrele inspirației în fragmentele de cioburi pe care ți le voi aduce! Enjoy it!

Pene de scris, curtezane și demoni în chiloți verzi sau Cronici de Paște

                                   

Miracolul s-a produs, Iisus din Nazareth a înviat din morți și anul acesta, poate cu la fel de multă glorie ca în anii trecuți sau poate cu osteneala generată repetiției unei experiențe sumbre. Cu riscul îmbrățișării unui cinism feroce care mă agasează din când în când, voiam să marchez un nou început al acestui blog abandonat nu-știu-când, nu-știu-de-ce. Totuși, el, bunule prieten, are un savoir-faire care mă determină să-l readuc cumva la viață. Nu întreba! "I would kill you if you only knew its real meaning!" ar spune Bond, James Bond (care altul?) așa că te invit, impertinentule, la lectura articolului.

Revenind la cronica de față, voiam să înseninez zilele londoneze de Paști care au fost la fel de mohorâte ca și cum sfârșitul lumii ar fi scris în penele de nori ce au dansat în zilele de sărbătoare. Hm, zile libere, minivacanță, patru zile libere în care nu ai posibilitatea să ieși într-o lungă peregrinare pentru că vezi tu, clima e aburindă (nu în sens metaforic), laptopul meu se află într-o luptă inegală cu mouse-ul, dragul de el, care nu vrea să își facă datoria în ruptul capului (de ar avea unul), colegii de apartament trântesc uși și ferestre, aruncându-și vocile transpirate de duhoarea nesimțirii de-a lungul întregului apartament și exemplele pot continua. Exemple de maraton al unui weekend aparent invizibil sau prea puțin odihnitor.

Dar știi tu, trecător cititor, ce se ascunde dincolo de momentele vizual-auditive neplăcute? Se ascunde simplitatea. Simplitatea unui maraton de filme (ne)bune pe care l-am făcut cu bucurie, descoperind poveștile unor curtezane venețiene sau existența (imaginară sau reală , totuși necunoscută) a unor lumi paralele în care trecutul și prezentul se contopesc într-un viitor al trecutului (vezi Interstellar, chiar îl recomand), zâmbete și îmbrățișări sincere din partea persoanei iubite, glume și discuții, lecturarea unor cărți interesante în care chiar și demonii poartă chiloți (neapărat verzi!!!) , oamenii sunt supravegheați de Big Brother chiar și în dormitor și obligați să facă exerciții sportive , câinii sunt luați drept oamenii și enumerația poate continua până la intersecția lui Trump cu Putin sau mai pacifistic, până la următoarea furtună de nisip.

Lucrurile simple sunt, așadar, cele mai speciale. Ele ne fac să ne scufundăm iar în cazanul cu smoală când sună alarma (blestemată invenție) pentru că sperăm că la finele zilei să retrăim acele momente deosebite, fie că e Paștele sau o zi obișnuită. Nu trăim pentru orele orbitoare de muncă în care cineva zbiară, altcineva se căiește și un oarecare se aruncă să ocupe un spațiu avantajos în tren. Nu. Trăim pentru clipe. Iar cele mai frumoase clipe sunt cele în care ne regăsim cu zâmbetul pe buze, mustăcind la persoana din fața noastră pe care o apreciem necondiționat, mestecând povești pe care penele de nori ni le pun la dispoziție, aruncându-ne în iureșul unui joc online.
Nu e târziu niciodată să trăim!