Cronica unei povești de dragoste presărată cu vanilie: Nuntă în cer

S-a întâmplat și aceasta, într-o zi ca oricare alta, cuprinsă de limbile de ceas leneșe care se leagănă într-o odisee nelimitată. Am deschis e-reader-ul (un prieten foarte bun, loial și așa mai departe...dacă i-aș lăuda fiecare calitate, nu aș avea timp de altceva, serios!) și am pătruns în filele unui roman românesc (așa cum nu mi se întâmplă des) și parcă m-a purtat pe nori...așa că l-am finalizat în aceeași zi. Nu pot spune ca admir toate scrierile lui Eliade (Maitryi și povestea ei m-au plictisit de moarte și nu am terminat vreodată Domnișoara Christina, cu toate recomandările primite pentru omonima nuvelă).  Totuși, cartea aceasta mi-a plăcut la nebunie. A ilustrat atât de bine momentele de fatalitate de care eroina părea înconjurată încât a trebuit să îi închei povestea.

Seamănă destul de bine cu povestea eroilor din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, însă aduce și elemente noi, menite să stârnească o vie curiozitate.

Romanul e împărțit în două confesiuni erotice a două personaje masculine care fără să știe, au iubit aceeași femeie în perioade diferite.

Andrei istorisește cum a cunoscut-o și sedus-o pe Ileana, o damă enigmatică, inteligentă și frumoasă, superstițioasă și misterioasă, un paradox feminin. Iubirea lor, inițial puternică, e umbrită de tainele pe care tânăra pare să le ascundă și de refuzul categoric al lui Andrei de a avea un copil. Andrei e un artist care nu accepta ideea că dragostea lui poate fi una pământeană, lăsând în urmă un alt produs decât cel literar. Ileana, totuși, insistă să aibă un copil, simțind că predicția doicii ei care stipula că după marea dragostea a vieții ei va cunoaște moartea, s-ar putea împlini. Iubirea lor se frânge odată cu descoperirea veștii că ea așteaptă un copil. Deși Ileana e cea care se sacrifică pe altarul iubirii, renunțând la propria dorință pentru liniștea iubitului ei, Andrei e cel care se frământă până la finalul poveștii, încercând să afle deznodământul real al vieții eroinei.

Barbu, vocea narativă secundă, dezvăluie câteva din misterele tinereții Lenei (Ileana de altădată), pentru că el a cunoscut-o pe vremea când era încă o adolescentă care citea cărți nemțești, spre deosebire de Andrei care o cunoscuse în floarea vârstei (în jurul vârstei de treizeci de ani). Relatează cu sinceritate cum a sedus-o pe tânăra fată în Veneția, cum fiorii primei iubiri i-au atins pe amândoi și s-au căsătorit, având un mariaj fericit, vreme de trei ani. Mai vârstnic decât frumoasa lui soție, Barbu îi mărturisește acesteia cât de mult își dorește un copil. Lena se răzvrătește din toată inima, înspăimântată de ideea că un produs al iubirii lor a devenit mult prea rapid un scop al mariajului. Nu e pregătită pentru o maturizare completă care ar rezulta din nașterea unui prunc. Ostenit de atâtea explicații, Barbu își petrece într-un club de noapte fiecare frământare interioară, dar Lena se simte dezonorată pentru această atitudine și decide să divorțeze. Odată cu definitivarea divorțului, cei doi nu se vor mai revedea vreodată.

Tema iubirii ideale care apune în ambele povești nu e unică, dar felul în care Eliade expune fiecare anticipare erotică a eroinei e, fără îndoială, special:
Dac-ai şti cât am fugit de tine, până te-am întâlnit.

El a scris o mulțime de citate filosofice cu tematica iubirii în același roman, citate care ne îndeamnă la o reflecție profundă în ceea ce privește afectivitatea:
Camaraderia dintre un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminară a unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un mare vânt, cu majuscule, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane.


Îmi dau foarte bine seama că o femeie poate gusta un dans cu un partener imperfect, dacă acesta nu e cu desăvârşire un imbecil. Stângăciile, ca şi timiditatea, au un farmec discret prin surprizele care le provoacă, prin panica naivă care o răspândesc. Femeile iubesc uneori imperfecţiunile acestea atât de calde...

N-am urmărit-o cu ochiul ca s-o măsor; nu privesc în modul acesta niciodată o femeie. O privesc însă întotdeauna cu bunăvoinţă şi aştept să văd ce vrea sau ce are ea să-mi ofere. Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-şi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică de cele mai multe ori, cum trebuie el privit şi judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi acuzat de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea.