Povestea Metatextului sau Biblia Pierdută

În perioada sărbătorilor pascale din acest an m-am pierdut și m-am regăsit în metatextul lui Igor Bergler, un roman care face trimiteri deloc subtile către alte romane de referință internațională (precum Procesul lui Kafka).
Atracția pe care acest roman a exercizat-o asupra mea a fost cu mult înainte să-l descarc pentru formatul de e-reader, cu mult înainte să-i citesc primele rânduri... La scurtă vreme de la publicare, romanul a fost epuizat în mari tiraje, articolele literare repetau grandioasa lucrare a autorului român, lucrare asemuită cu romanele lui Dan Brown și cu sobrietatea lui Umberto Eco. Curiozitatea mă împingea să descopăr povestea din spatele poveștii. Ce fel de scriere a imaginat bunul nostru prieten menită să atragă atenția asupra literaturii naționale? Ei bine, răspunsul l-am descoperit, citind pe nerăsuflate cele patru sute și ceva de pagini.

Romanul thriller, Biblia Pierdută e foarte similar cărților browniene, într-adevăr. Fragmente în fragmente istorice, mitologice, biografice se perindă în fiecare capitol important al romanului, purtându-ne departe de lumea dezlănțuită a secolului XXI spre a căuta refugiu într-o epocă medievală sângeroasă, barbară, superstițioasă (nimic diferit de lumea de azi).

Structura romanului (capitolele scurte concepute să redea doar o scenă, realizată ca și cum ar face parte dintr-un film, după cum ne-a avertizat și bravul scriitor) amintește de romanele thriller internaționale care ne delectează zilele ploioase (deloc puține în această perioadă). Inițial, prima parte a romanului m-a dezamăgit. Prea multă asemănare cu romanele lui Brown, cu o acțiune plasată pe plaiurile mioritice (pentru început, apoi acțiunea se va derula în alte părți). Odată cu dezvoltarea poveștii, însă, intriga m-a surprins și am sfârșit prin a o citi cu mare satisfacție. Ca și în cazul lui Brown, personajul principal este un profesor erudit care scrie lucrări istorice și rezolvă cazuri de o importanță magnitudinală (cu fundamente istorice, mistice, politice, religioase). Închipuiți-vă un Robert Langdon transformat într-un Charles Baker (eroul romanului), cu aceleași calități, aceeași vârstă și alte defecte (romancierul însuși atrage atenția asupra claustrofobiei inexistente a lui Charles).  Totuși, Baker face parte din centrul poveștii pe care o studiază, poveste care are legătură cu o umbră ucigașă, persoane ucise ritualic, două săbii , două biblii pierdute și mai ales cu Dracula. Nimic nu e ceea ce pare, nici măcar scrierile lui Kafka, prezentate ca metatext.

Teoria Conspirației se năpustește asupra cititorului cu aceeași sete cu care se aruncă în inima istorisirii. Romancierul urmărește să ne traseze cu o linie imaginară limitele realului și cele ale imaginarului, ilustrând nașterea mitului lui Dracula în mijlocul unei epoci însângerate care a dăruit o suită de ordine secrete în întreaga Europă.

Episoadele matematice în care Umbra ucide în momentele-cheie ale istoriei universale fac deliciul romanului, amintind bunăoară de crimele lui Jack Spintecătorul. Povestea e bine ticluită, chiar mai bine documentată, singurele ei păcate fiind generate de faptul că e mai degrabă un roman psihologic de anchetă decât un thriller în adevăratul sens al termenului. Nu sunt redate prea multe episoade narative încununate cu acțiune, ci mai degrabă, imaginative, prin metatext.

Rolul fiecărui personaj e acela al metatextului. Nu există o persoană căreia să nu-i fie atribuită o altă poveste despre poveste în roman. Toată lumea povestește. Christa, o figură taciturnă și enigmatică, ajunge să istorisească și ea în final, fragmente din propria-i poveste în vreme ce e martoră la povestirile altora.

Elementele fantastice și motivele prezentate ale acestora, alături de marea de povești pe care scriitorul o redă gradat, sperând să nu ajungem să naufragiem la distanță de romanul său, sunt o scânteie (nu mai mult) de originalitate în ceea ce privește lucrarea, ceea ce m-a bucurat. Mi-a plăcut să observ cum de-a lungul paginilor citite, autorul a încercat să realizeze o pledorie în favoarea lui Țepeș, felul în care încerca să-l transforme dintr-un personaj malefic (cum e cunoscut la nivel internațional) într-un om, cu calități și defecte în egală măsură. Deși a fost un personaj negativ, Ross sau cum vreți să-i spuneți, m-a fascinat prin genialitatea pe care a demonstrat-o, prin forța de anticipare și mai ales prin trăsăturile lui cameleonice (cine a citit romanul, îl cunoaște).

Este un roman bine scris, datorită căruia reușești să adaugi semințe înfloritoare dovleacului de pe umeri și să te distrezi de minune pe plaiuri diferite, călătorind din Sighișoara în Praga, din Praga la Londra, unde te afunzi în National Gallery fără niciun regret. Recomand cu căldură cartea oricărui suflet însetat de curiozități diverse, căci, e un roman ipotetic (ca toate, de fapt) care tratează aceeași poveste pe care am tot auzit-o despre Țepeș dintr-o nouă perspectivă.