Toate aceste mici detalii stranse intr-o singura idee, intr-o singura forma, toate amestecate in capul meu, imi provocau dureri de cap insuportabile. Peste tot trandafiri, peste tot aripi de corb si tot felul de evenimente misterioase ce nu le pot intelege, ce nu le pot pune cap la cap, pentru a intelege ce se intampla mai exact cu mine. Sunt pierdut intr-un ocean, iar de fiecare data cand se mai intampla ceva care-mi tulbura mie linistea, ma simt dat peste cap de un val urias provocat de vreun cutremur devastator. Poate ca acesta e rolul meu prin viata, sa traiesc, constientizand poate prea mult evenimentele ce se petrec dupa o anumita ordine, si de fiecare data sa fiu dus de val...Pana la urma toti oameni procedeaza in acest fel. Toti sunt dusi de val intr-un moment sau altul. Cu totii au avut realizari, au fost in culmea fericii ori in pragul disperarii, au regretat o vorba aruncata aiurea, au savurat spusele altora despre ei, au trait fiecare moment, pentru ca s-au lasat dusi de val. Dar pentru mine, a ma lasa dus de val, insemna a ma pierde pe mine. A-mi pierde identitatea. Riscam prea mult ca viata mea sa se transforme radical, sa devina un spin de trandafir, la fel ca si cele trei cuvinte, scrise de tatal meu pe acel bilet blestemat.
Si toate aceste nebunii mi s-au intamplat din clipa in care a murit Elena.
-Elena...de ce ai plecat? Ce te-a determinat sa te sinucizi? Ce? Inca nu am gasit motivul pentru care ai facut-o...Presupun ca, in cazul in care il voi gasi, tot nu voi intelege de ce ai facut-o...Si totusi...
Doamne, m-am luat sa vorbesc si singur. Elena nu ma poate auzi...
Intre timp, Fabiana, tot pregatea ceva in bucatarie. M-am hotarat sa ii spun ceea ce credeam eu ca trebuie facut. Prin urmare, am intrat in bucatarie, mergand oarecum leganat. Eram abatut si un pic speriat de faptul ca acum cateva minute, vorbeam singur, cu Elena, care nu era de fata...
-Fabiana?
-Da?
-Cred ca ar trebui sa mergem la Brasov pentru a afla despre ce-i vorba...
-De ce?
-Pai, biletul e de la tatal meu. Mi l-a dat cand eram la Brasov, deci raspunsuri vom gasi acolo.
-Inteleg. Si cand te vei duce?
-Maine, daca ma vei insoti si tu?
-De ce sa te insotesc?
-Ai jucat un rol important pana acum in toata aceasta poveste si...
-Inteleg.
-Deci, ma vei insoti?
-O sa vin...
Nu am apucat sa-i multumesc, ca mi-am auzit telefonul sunand. Ma speriasem. M-am dus in camera alaturata ca sa raspund...
duminică, 30 octombrie 2011
vineri, 28 octombrie 2011
duminică, 23 octombrie 2011
Spin de Trandafir [chapter 26]
A doua zi, desi in sila, am iesit din camera, si m-am intors, ce-i drept, destul de rapid, cu un buchet de trandafiri rosii pentru Fabiana. In centru, se afla, strategic si simbolic, unul alb. Nu-i luasem niciodata flori. M-am gandit ca era cazul.
Ma asteptam sa revina la mine. Mai exact, eram sigur ca va veni. De aceea ma si pregatisem.
Am tot asteptat-o vreo ora, apoi primesc un mesaj, prin care mi-a transmis, scurt, ca in 5 minute e la mine. Eram incantat. Ceea ce, era neobisnuit pentru un individ de obicei deprimat.
5 minute am mai stat, iar ea a aparut, dar afisa o indispozitie oarecum ingrijoratoare. Poate era doar obosita. I-am daruit buchetul acela urias de trandafiri.
-Acestia sunt pentru tine!
Un pic surprinsa, si vizibil obosita, abia a mimat un „multumesc”, care pentru mine, a fost insa mai mult decat suficient, desi sperasem la un raspuns mai dulce. Dar poate eram prea romantic. Poate visam ceva ce nu era acolo. Sau poate se epuizase odata cu oboseala acumulata. Eram putin dezamagit de faptul ca o vedeam pe Fabiana fara chef de viata. Pentru mine, ea reprezenta un fel de simbol al energiei. Exulta aproape din orice lucru marunt ce-i putea reda un zambet. Iar prin exuberanta ei, traiam si eu. Ea era acel strop de fericire din viata mea, imi umplea golul din inima, si-mi anima acel pat gol si trist. Incetul cu incetul se infiltrase adanc in sufletul meu, iar acum, aproape ca nu-mi puteam concepe viata fara ea.
In cele cateva secunde care s-au scurs in care eu am gandit toate acestea, Fabiana si-a trecut degetul aratator al mainii drepte, printr-un spin de trandafir, si imediat sangele si-a facut aparitia, prelingandu-se usor pe mana ei fina...Scosese un mic tipat, ce m-a readus cu picioarele pe pamant.
Dupa ce i-am pansat degetul ranit, am sarutat-o de cateva ori, primind un al doilea „multumesc”, de data aceasta unul mult mai intens, pentru ca odata cu el, varsase si o lacrima. La vederea acesteia, am simtit un fel de gheara ce ma sfasia din interior. Atat de dureros. Ironic se zgariase tocmai in cel alb. Incercase sa-i aseze intr-o glastra, iar cel alb, se dovedise mai rebel.
Iarasi ironic. Ma zgariasem si eu intr-un trandafir, acum ceva timp, doar ca era rosu. La Brasov, la tatal meu, erau de asemenea trandafiri, pe care Fabiana ii admirase. Biletul primit de la Stelian, continea mesajul „spin de trandafir”. Acum, ea se zgariase in trandafirii cumparati de mine. Peste tot parca, apareau acesti trandafiri...
Ma asteptam sa revina la mine. Mai exact, eram sigur ca va veni. De aceea ma si pregatisem.
Am tot asteptat-o vreo ora, apoi primesc un mesaj, prin care mi-a transmis, scurt, ca in 5 minute e la mine. Eram incantat. Ceea ce, era neobisnuit pentru un individ de obicei deprimat.
5 minute am mai stat, iar ea a aparut, dar afisa o indispozitie oarecum ingrijoratoare. Poate era doar obosita. I-am daruit buchetul acela urias de trandafiri.
-Acestia sunt pentru tine!
Un pic surprinsa, si vizibil obosita, abia a mimat un „multumesc”, care pentru mine, a fost insa mai mult decat suficient, desi sperasem la un raspuns mai dulce. Dar poate eram prea romantic. Poate visam ceva ce nu era acolo. Sau poate se epuizase odata cu oboseala acumulata. Eram putin dezamagit de faptul ca o vedeam pe Fabiana fara chef de viata. Pentru mine, ea reprezenta un fel de simbol al energiei. Exulta aproape din orice lucru marunt ce-i putea reda un zambet. Iar prin exuberanta ei, traiam si eu. Ea era acel strop de fericire din viata mea, imi umplea golul din inima, si-mi anima acel pat gol si trist. Incetul cu incetul se infiltrase adanc in sufletul meu, iar acum, aproape ca nu-mi puteam concepe viata fara ea.
In cele cateva secunde care s-au scurs in care eu am gandit toate acestea, Fabiana si-a trecut degetul aratator al mainii drepte, printr-un spin de trandafir, si imediat sangele si-a facut aparitia, prelingandu-se usor pe mana ei fina...Scosese un mic tipat, ce m-a readus cu picioarele pe pamant.
Dupa ce i-am pansat degetul ranit, am sarutat-o de cateva ori, primind un al doilea „multumesc”, de data aceasta unul mult mai intens, pentru ca odata cu el, varsase si o lacrima. La vederea acesteia, am simtit un fel de gheara ce ma sfasia din interior. Atat de dureros. Ironic se zgariase tocmai in cel alb. Incercase sa-i aseze intr-o glastra, iar cel alb, se dovedise mai rebel.
Iarasi ironic. Ma zgariasem si eu intr-un trandafir, acum ceva timp, doar ca era rosu. La Brasov, la tatal meu, erau de asemenea trandafiri, pe care Fabiana ii admirase. Biletul primit de la Stelian, continea mesajul „spin de trandafir”. Acum, ea se zgariase in trandafirii cumparati de mine. Peste tot parca, apareau acesti trandafiri...
sâmbătă, 15 octombrie 2011
Spin de Trandafir [chapter 25]
[chapter 24]
Era enervant. Ma stresa faptul ca de vreo 3 zile, imi statea gandul la un singur lucru si acela era biletul lasat de tatal meu raposat...acel „spin de trandafir” agasant...
Ca si cum asta nu ar fi fost destul pentru sarmanul de mine, ieri Fabiana a zis ca trebuie sa plece sa rezolve niste probleme de familie, si promitandu-mi ca se va intoarce peste vreo 2 zile. Nu acest lucru ma nelinistea. Ci un fapt total bizar. Cand plecase Fabiana, in jur de ora 21.00, eu ma uitam in urma ei de la fereastra, iar din cauza felinarelor de pe marginea trotuarelor, pentru o fractiune de secunda, am vazut umbra ei, cu niste imense aripi de corb in spate...Poate a fost doar un fel de halucinatie cauzata de griji si probleme. Dar totul pare ciudat. Mi-a adus aminte de acel hanorac al ei, cu mesajul acela sinistru: „Beware of the Raven”. Fiori.
Iar prin aventurile mele mentale...mi-am dat seama ca solutia cea mai buna este sa plec din nou la Brasov. Acolo unde am primit acel bilet, adica acasa la Stelian Marcu. Acum, singura grija era sa se intoarca Fabiana. Nu intelegeam de ce trebuia sa vina si ea. Simteam ca trebuie sa fie si ea prezenta, poate va dezlega acel mister.
Nu trece insa mult si aud un ciocanit, care parca ma smulsese din transa. Eram parca hipnotizat, iar mintea imi era scufundata intr-o ceata densa ce nu-mi permitea sa rationez normal.
M-am indreptat catre usa, am deschis un pic nervos, si in fata mea stateau cele doua gorile de zilele trecute, si anume Sergiu Vasilescu si Marian Teodor.
-Da?
Iar unul din ei a deschis gura pentru a raspunde, presupun ca era Sergiu Vasilescu...
-Suntem...
-Stiu prea bine cine sunteti!
-Atunci stiti ca am venit...
-Stiu.
O clipa de liniste mormantala, iar apoi am reluat...
-Ati venit insa degeaba.
-Nu prea cred ca intelegeti domnule Alexandrescu Mihai...
-Ba da, inteleg.
-Ba nu. Nu intelegeti ca daca nu platiti, vom continua cu procedura de executare silita, pentru a recupera...
-Am auzit destul...
Ma plictisisem deja de ei, desi era a doua oara cand ii vedeam. Imi devenisera antipatici.
-O sa mai trecem pe la dumneavoastra...
-Va astept!
Raspunsesem intr-un mod ironic si foarte rautacios, pentru ca eu nu-i asteptam absolut deloc. Speram chiar sa nu mai treaca pe la mine.
In timp ce ei se indepartau, eu am inchis usa, si incercam sa ma gandesc din nou la misterul cu „spin de trandafir’’.
Era enervant. Ma stresa faptul ca de vreo 3 zile, imi statea gandul la un singur lucru si acela era biletul lasat de tatal meu raposat...acel „spin de trandafir” agasant...
Ca si cum asta nu ar fi fost destul pentru sarmanul de mine, ieri Fabiana a zis ca trebuie sa plece sa rezolve niste probleme de familie, si promitandu-mi ca se va intoarce peste vreo 2 zile. Nu acest lucru ma nelinistea. Ci un fapt total bizar. Cand plecase Fabiana, in jur de ora 21.00, eu ma uitam in urma ei de la fereastra, iar din cauza felinarelor de pe marginea trotuarelor, pentru o fractiune de secunda, am vazut umbra ei, cu niste imense aripi de corb in spate...Poate a fost doar un fel de halucinatie cauzata de griji si probleme. Dar totul pare ciudat. Mi-a adus aminte de acel hanorac al ei, cu mesajul acela sinistru: „Beware of the Raven”. Fiori.
Iar prin aventurile mele mentale...mi-am dat seama ca solutia cea mai buna este sa plec din nou la Brasov. Acolo unde am primit acel bilet, adica acasa la Stelian Marcu. Acum, singura grija era sa se intoarca Fabiana. Nu intelegeam de ce trebuia sa vina si ea. Simteam ca trebuie sa fie si ea prezenta, poate va dezlega acel mister.
Nu trece insa mult si aud un ciocanit, care parca ma smulsese din transa. Eram parca hipnotizat, iar mintea imi era scufundata intr-o ceata densa ce nu-mi permitea sa rationez normal.
M-am indreptat catre usa, am deschis un pic nervos, si in fata mea stateau cele doua gorile de zilele trecute, si anume Sergiu Vasilescu si Marian Teodor.
-Da?
Iar unul din ei a deschis gura pentru a raspunde, presupun ca era Sergiu Vasilescu...
-Suntem...
-Stiu prea bine cine sunteti!
-Atunci stiti ca am venit...
-Stiu.
O clipa de liniste mormantala, iar apoi am reluat...
-Ati venit insa degeaba.
-Nu prea cred ca intelegeti domnule Alexandrescu Mihai...
-Ba da, inteleg.
-Ba nu. Nu intelegeti ca daca nu platiti, vom continua cu procedura de executare silita, pentru a recupera...
-Am auzit destul...
Ma plictisisem deja de ei, desi era a doua oara cand ii vedeam. Imi devenisera antipatici.
-O sa mai trecem pe la dumneavoastra...
-Va astept!
Raspunsesem intr-un mod ironic si foarte rautacios, pentru ca eu nu-i asteptam absolut deloc. Speram chiar sa nu mai treaca pe la mine.
In timp ce ei se indepartau, eu am inchis usa, si incercam sa ma gandesc din nou la misterul cu „spin de trandafir’’.
sâmbătă, 8 octombrie 2011
Spin de Trandafir [chapter 24]
[chapter 23]
-Imi pare rau sa aud asta. Si ca te-am facut sa suferi...
In tonul vocii ei, puteai gasi regret...adanc regret. Nu sunt sigur insa, ce regreta ea mai exact...
-Nu e vina ta.
-Totusi...biletul de adio...
-Nu e relevant. Fapta a fost consumata.
-Inteleg.
-Nu a fost nimic de capul biletului. Scria doar un „Imi pare rau” si semnatura ei in coada acelei scuze...
Intre timp, ma oprisem si eu din plans. Trecuse furtuna din sufletul meu daca ii pot spune astfel. Ma calmasem. Dar Fabiana nu mi-a dat clipa de liniste de care aveam nevoie...
-Stii de ce te-am intrebat de bilet?
-Ai crezut ca exista vreo legatura intre cele doua bilete...nu-i asa?
-Da...
Intuisem bine ce avea ea de gand...Desi prin asta, ea spera mai degraba sa-mi readuca macar putin zambetul pe fata. Am ramas insa la fel de posomorat si grav, de parca acum, mai mult ca niciodata, trebuia sa fiu serios, trebuia sa stiu exact ce decizii voi lua. Insa, eu eram complet ametit, de la atatea ganduri. Intr-un fel parca simteam ca omisesem ceva, ca dincolo de perdeaua aparentei se mai ascunde un mic amanunt ce prima oara nu l-am putut vedea...
-Ar fi mai bine sa te odihnesti...Nu arati prea bine.
-Stiu...De asta mi-era teama...
Saraca fata, in ce incurcaturi o tarasem si pe ea...De cand am cunoscut-o, a fost alaturi de mine in atatea momente cruciale...
-Pot sa te intreb ceva?
-Normal...raspunse ea, fara ezitare.
-Nu ti-a trecut macar odata prin cap, ca mai bine nu ma cunosteai?
-Nu.
-Te deranjeaza faptul ca situatia mea te afecteaza si pe tine?
-Nu situatia conteaza. Ci tu.
Apoi m-a sarutat usor pe buze...marcand parca finalul acelei conversatii un pic cam ciudate. Dar eu parca mai aveam cateva cuvinte de spus. Ma rodeau si nu puteam sa le mai tin ascunse fata de ea...
-Stii, esti persoana care m-a pus pe picioare...
Ramanand putin uimita, m-a intrebat:
-Cum adica?
-Pai, inainte sa te cunosc, eram daramat psihic. Nu era bun de nimic. Mergeam pe strada, incotro ma indreptau picioarele si fara sa vad oamenii din jurul meu. Plus ca mi se intamplau numai lucruri ciudate si aveam cosmaruri...
-Ce fel de lucruri ciudate?
Curiozitatea o impingea sa puna tot felul de intrebari ce ma puneau in incurcatura.
-Aveam tot felul de vedenii cu corbi, o vedeam pe Elena, primeam apeluri dubioase. Sa nu mai mentionez ca l-am intalnit pe tata, deghizat in cersetor...intai in vis, si abia apoi in realitate. De fapt...nici nu stiu ce a fost real si ce nu...
-Imi pare rau sa aud asta...
Si fara vreun avertisment, m-a imbratisat cu toata dragostea ei, iar eu am raspuns imbratisarii ei...
-Imi pare rau sa aud asta. Si ca te-am facut sa suferi...
In tonul vocii ei, puteai gasi regret...adanc regret. Nu sunt sigur insa, ce regreta ea mai exact...
-Nu e vina ta.
-Totusi...biletul de adio...
-Nu e relevant. Fapta a fost consumata.
-Inteleg.
-Nu a fost nimic de capul biletului. Scria doar un „Imi pare rau” si semnatura ei in coada acelei scuze...
Intre timp, ma oprisem si eu din plans. Trecuse furtuna din sufletul meu daca ii pot spune astfel. Ma calmasem. Dar Fabiana nu mi-a dat clipa de liniste de care aveam nevoie...
-Stii de ce te-am intrebat de bilet?
-Ai crezut ca exista vreo legatura intre cele doua bilete...nu-i asa?
-Da...
Intuisem bine ce avea ea de gand...Desi prin asta, ea spera mai degraba sa-mi readuca macar putin zambetul pe fata. Am ramas insa la fel de posomorat si grav, de parca acum, mai mult ca niciodata, trebuia sa fiu serios, trebuia sa stiu exact ce decizii voi lua. Insa, eu eram complet ametit, de la atatea ganduri. Intr-un fel parca simteam ca omisesem ceva, ca dincolo de perdeaua aparentei se mai ascunde un mic amanunt ce prima oara nu l-am putut vedea...
-Ar fi mai bine sa te odihnesti...Nu arati prea bine.
-Stiu...De asta mi-era teama...
Saraca fata, in ce incurcaturi o tarasem si pe ea...De cand am cunoscut-o, a fost alaturi de mine in atatea momente cruciale...
-Pot sa te intreb ceva?
-Normal...raspunse ea, fara ezitare.
-Nu ti-a trecut macar odata prin cap, ca mai bine nu ma cunosteai?
-Nu.
-Te deranjeaza faptul ca situatia mea te afecteaza si pe tine?
-Nu situatia conteaza. Ci tu.
Apoi m-a sarutat usor pe buze...marcand parca finalul acelei conversatii un pic cam ciudate. Dar eu parca mai aveam cateva cuvinte de spus. Ma rodeau si nu puteam sa le mai tin ascunse fata de ea...
-Stii, esti persoana care m-a pus pe picioare...
Ramanand putin uimita, m-a intrebat:
-Cum adica?
-Pai, inainte sa te cunosc, eram daramat psihic. Nu era bun de nimic. Mergeam pe strada, incotro ma indreptau picioarele si fara sa vad oamenii din jurul meu. Plus ca mi se intamplau numai lucruri ciudate si aveam cosmaruri...
-Ce fel de lucruri ciudate?
Curiozitatea o impingea sa puna tot felul de intrebari ce ma puneau in incurcatura.
-Aveam tot felul de vedenii cu corbi, o vedeam pe Elena, primeam apeluri dubioase. Sa nu mai mentionez ca l-am intalnit pe tata, deghizat in cersetor...intai in vis, si abia apoi in realitate. De fapt...nici nu stiu ce a fost real si ce nu...
-Imi pare rau sa aud asta...
Si fara vreun avertisment, m-a imbratisat cu toata dragostea ei, iar eu am raspuns imbratisarii ei...
vineri, 7 octombrie 2011
sâmbătă, 1 octombrie 2011
Spin de Trandafir [chapter 23]
[chapter 22]
Fabiana facuse anumite conexiuni, dar parca nu ar fi dorit sa-mi spuna la ce se gandea. Sau dorea sa ma faca sa inteleg prin alte metode, intuitive. Intotdeauna ma enervam daca cineva incerca astfel de metode cu mine.
-Cu ce?
Am stat un pic pe ganduri, apoi mi-am dat seama, parca lovit, la ce se refera ea.
-Ah. Te gandesti la sufrageria cu secrete? Am intrebat eu aratand din degete semnul specific ghilimelor.
-Exact. Cel putin la asta ma gandeam eu.
-Nu stiu ce legatura ar putea avea...
Ma gandeam daca ar trebui sa-i spun sau nu. Aceasta framantare ma scotea din minti, ma facea uneori sa-mi trec mainile prin par, tragand de el, aproape sa-l rup. M-am asezat prin urmare pe marginea patului, langa ea, hotarat fiind sa-i spun ce se ascunde dincolo de acea usa a sufrageriei. Eram gata sa dezvalui totul, pentru ca aveam nevoie sa spun asta cuiva. Sa scap de povara acelui secret...ce ma tortura...constant...
Dupa gestul meu, ce indica faptul ca sunt gata sa-i spun, Fabiana dintr-o data devenise mult mai atenta, privindu-ma cu ardoare, ca pe un maestru ce are de impartasit niste taine proaspetilor sai ucenici. Privirea ei, ma incanta si amuza. Parca mai detensiona putin atmosfera greoaie din jur.
-Stiu ca vrei sa...
-Da, vreau! Imi raspunse ea, fara sa mai astepte sa-mi termin ceea ce aveam de zis.
-Bine...
Deja parca totul se oprise, odata cu inima mea, care incetase sa mai bata pentru cateva clipe, timp in care mintea rememora totul, cu fiecare detaliu...
-Totul s-a intamplat acum o luna...Intr-o vineri dupa amiaza. Eu ma intorceam de la slujba...da...ironic, aveam o slujba. Am demisionat ulterior. Destul de bucuros ca venea finele de saptamana. Stiam ca Elena trebuia sa fie acasa, am strigat-o, nu raspundea, am cautat-o, n-o gaseam. Pana cand am ajuns in fata usii sufrageriei aceleia. Am intrat, fiind ultima camera pe care n-o verificasem. Privirea mea a ramas blocata asupra...
-Asupra...? Fabiana ma mangaia pe spate, intr-un fel aparte, ca sa ma faca sa vorbesc. Probabil a vazut ca ochii mei, deja erau inlacrimati...
-Asupra ei...moarta...atarnata de lustra...strangulata cu o cravata de-a mea...deasupra mesei!
In acel moment Fabiana incetase miscarea ei automata de a ma mangaia, fiind probabil socata...Nu o privisem insa, nu i-am vazut expresia fetei, privirea imi ramase fixata in gol.
-Imaginea aceea! Dumnezeule, in momentul respectiv mi se blocase respiratia. Imi venea sa urlu din toti rarunchii, dar nu mai aveam glas, imi venea sa iau, sa sparg ceva, dar am cazut de pe picioare...In acel moment, murisem. Nu aveam nici o reactie, pur si simplu stateam, uitandu-ma la ea... Prin capul meu, treceau mii de momente cu ea, incercam parca s-o mentin in viata, prin amintiri. Si totusi, era spanzurata in fata mea...
Lacrimile deja se scurgeau pe obrajii mei, schimonositi de durere sufleteasca. Dupa o scurta pauza am reluat insa...povestirea.
-Tot ce s-a intamplat dupa aceea a fost derizoriu, cu exceptia biletului de adio pe care l-am gasit, sub masuta deasupra caruia era ea. Doamne, prin ce-am trecut...O iubeam din tot sufletul meu. Atunci am realizat ca o iubeam cu atat mai mult. Si totusi, intreaga mea iubire...n-a adus-o inapoi...
Fabiana facuse anumite conexiuni, dar parca nu ar fi dorit sa-mi spuna la ce se gandea. Sau dorea sa ma faca sa inteleg prin alte metode, intuitive. Intotdeauna ma enervam daca cineva incerca astfel de metode cu mine.
-Cu ce?
Am stat un pic pe ganduri, apoi mi-am dat seama, parca lovit, la ce se refera ea.
-Ah. Te gandesti la sufrageria cu secrete? Am intrebat eu aratand din degete semnul specific ghilimelor.
-Exact. Cel putin la asta ma gandeam eu.
-Nu stiu ce legatura ar putea avea...
Ma gandeam daca ar trebui sa-i spun sau nu. Aceasta framantare ma scotea din minti, ma facea uneori sa-mi trec mainile prin par, tragand de el, aproape sa-l rup. M-am asezat prin urmare pe marginea patului, langa ea, hotarat fiind sa-i spun ce se ascunde dincolo de acea usa a sufrageriei. Eram gata sa dezvalui totul, pentru ca aveam nevoie sa spun asta cuiva. Sa scap de povara acelui secret...ce ma tortura...constant...
Dupa gestul meu, ce indica faptul ca sunt gata sa-i spun, Fabiana dintr-o data devenise mult mai atenta, privindu-ma cu ardoare, ca pe un maestru ce are de impartasit niste taine proaspetilor sai ucenici. Privirea ei, ma incanta si amuza. Parca mai detensiona putin atmosfera greoaie din jur.
-Stiu ca vrei sa...
-Da, vreau! Imi raspunse ea, fara sa mai astepte sa-mi termin ceea ce aveam de zis.
-Bine...
Deja parca totul se oprise, odata cu inima mea, care incetase sa mai bata pentru cateva clipe, timp in care mintea rememora totul, cu fiecare detaliu...
-Totul s-a intamplat acum o luna...Intr-o vineri dupa amiaza. Eu ma intorceam de la slujba...da...ironic, aveam o slujba. Am demisionat ulterior. Destul de bucuros ca venea finele de saptamana. Stiam ca Elena trebuia sa fie acasa, am strigat-o, nu raspundea, am cautat-o, n-o gaseam. Pana cand am ajuns in fata usii sufrageriei aceleia. Am intrat, fiind ultima camera pe care n-o verificasem. Privirea mea a ramas blocata asupra...
-Asupra...? Fabiana ma mangaia pe spate, intr-un fel aparte, ca sa ma faca sa vorbesc. Probabil a vazut ca ochii mei, deja erau inlacrimati...
-Asupra ei...moarta...atarnata de lustra...strangulata cu o cravata de-a mea...deasupra mesei!
In acel moment Fabiana incetase miscarea ei automata de a ma mangaia, fiind probabil socata...Nu o privisem insa, nu i-am vazut expresia fetei, privirea imi ramase fixata in gol.
-Imaginea aceea! Dumnezeule, in momentul respectiv mi se blocase respiratia. Imi venea sa urlu din toti rarunchii, dar nu mai aveam glas, imi venea sa iau, sa sparg ceva, dar am cazut de pe picioare...In acel moment, murisem. Nu aveam nici o reactie, pur si simplu stateam, uitandu-ma la ea... Prin capul meu, treceau mii de momente cu ea, incercam parca s-o mentin in viata, prin amintiri. Si totusi, era spanzurata in fata mea...
Lacrimile deja se scurgeau pe obrajii mei, schimonositi de durere sufleteasca. Dupa o scurta pauza am reluat insa...povestirea.
-Tot ce s-a intamplat dupa aceea a fost derizoriu, cu exceptia biletului de adio pe care l-am gasit, sub masuta deasupra caruia era ea. Doamne, prin ce-am trecut...O iubeam din tot sufletul meu. Atunci am realizat ca o iubeam cu atat mai mult. Si totusi, intreaga mea iubire...n-a adus-o inapoi...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)