Spin de Trandafir [chapter 9]

[chapter 8]


Am ajuns la telefon, aproape sa ma impiedic, si ma uit pe ecran. Era el. Gabriel. Fratele meu. Nu am mai vorbit unul cu celalalt de un an, din simplul motiv, ca nu aveam ce sa ne spunem unul altuia. Nu prea ne sufeream. Iar acum ma suna...Am apasat tasta corespunzatoare, fiind prea curios.
-Alo?
-Alo! Mihai...tu esti?
-Da. Cine te asteptai sa fie?
-Nu vroiam pe nimeni altcineva inafara de tine...
-Nu-ti sta in caracter sa spui asemenea lucruri...Ce-i cu...
-Lasa palavrageala. Am avut un accident!
-Serios? Cum?
-Nu conteaza. Am sunat si la Ambulanta, sunt ranit, daca poti te rog vino...Doar daca poti...
-Esti ranit rau?
-Cam asa ceva! Sunt undeva pe langa Giurgiu. Cel mai propabil, voi fi dus la un spital acolo. Poate poti veni!
-O sa vin...chiar acum!
Eram socat si foarte speriat. Fratele meu mai mic, intr-un accident, tocmai pe langa Giurgiu. Din Bucuresti, pana acolo, chiar aveam ceva de parcurs. Asa ca, nu am mai zabovit, plecand inspre Gabriel. Nu voriam sa risc sa-l pierd si pe el! Nu m-as mai fi iertat vreodata.
Curand, am iesit din Bucuresti, si incepusem sa ma gandesc la ce oare ar fi putut pati fratele meu, din ce cauza a facut accident si cat de grav e ranit. In telefon parea cat de cat linistit. Ingrijorat asa cum eram, nu prea mai eram atent la condus, si era cat pe ce sa intru si eu in spatele celui din fata mea. Noroc ca, tinundu-ma franele, am oprit milimetric si cu un scartait puternic.
Dupa aceea, am incercat pe cat de mult sa-mi pastrez calmul, si sa fiu atent la ce se intampla in jurul meu.
Mi-am auzit iar telefonul sunand. Vazand ca iar e Gabriel, nu am mai raspuns, in schimb am calcat acceleratia la maxim, angajandu-ma in depasiri din ce in ce mai riscante, fiind de cateva ori claxonat de cei de pe sens opus. Aveam lejer peste 140 la ora. Am incetinit la un moment dat, cand am vazut ca nu mai pot depasi, iar mai incolo statea oricum la panda, un echipaj de politie, gata sa mai faca rost de niste bani de la cetateni.
Dupa ceva timp, am ajuns intr-un sfarsit la Giurgiu, si m-am oprit sa-mi verific telefonul. Primisem un mesaj de la Gabriel, spunandu-mi cum se numeste spitalul la care se afla. Mirandu-ma ca e constient si poate sa isi foloseasca telefonul, m-am dus, oarecum emotionat, sa intreb pe unde e acel spital, iar dupa ce am aflat informatiile necesare, am plecat intr-acolo.
Ajungand la spital, primul lucru pe care l-am facut a fost sa intreb de fratele meu, Gabriel, dar am fost imediat pus la punct, cu raspunsuri dure, ca trebuie sa astept, si sa fiu calm. Asta chiar era ceva greu de facut.
Cum sa fiu calm? Era singurul lucru ce mi se cerea, si nu-l puteam face...