Spin de Trandafir [chapter 31]

De dimineata reusisem sa ma pun pe picioare dupa ce am facut un dus revigorant. Fabiana si-a facut si ea aparitia in jurul orei pranzului, motiv pentru care ne-am dus la restaurant sa mancam ceva. A platit ea, avand in vedere ca eu nu prea mai aveam bani, in urma celor intamplate. Tot ea mi-a dat apoi si bani pentru a alimenta cat sa ajungem la Brasov. Si nu-mi placea sa raman dator. Dar nu aveam de ales... Daca acel bilet cu „spin de trandafir” scris pe el, m-ar fi trimis la o avere a tatalui meu, o parte din probleme financiare ar fi fost rezolvate. Ar fi fost perfect. Dar, mai era-n joc si fabuloasa datorie a lui Stelian, pe care acei domni binevoitori ale caror nume nu reusesc sa mi le amintesc, doreau sa o recupereze.
-Mergem? Ma intrerupse Fabiana din sirul gandurilor mele, punand un pas in interiorul masinii.
-Desigur, am raspuns eu pierzandu-mi intru totul gandurile...
Pe drum, am avut parte de diferite momente de tacere, dar si de conversatie spontana si interesanta, razand din cand in cand. Fabiana, parea ca da totul ca sa ma vada fericit.
...
Intrasem in Brasov, iar atmosfera inconjuratoare parea mai animata. Oameni care mergeau linistiti, vantul care adia usor si toata acea senzatie placuta de vacanta pe care ti-o dadeau turistii se spulberase atunci cand am intrat pe Strada Nicolae Iorga, trecand pe langa o biserica alba. Clopotele bateau, scotand niste zgomote ce pe mine ma scoteau efectiv din minti. Imi rasunau parca in adancul sufletului meu, fiecare vena pulsa de durere in ritmul clopotului. Fiecare puls era o durere de nesuportat. Iar eu cum ma simteam, si asa, teribil de bolnav in interior, am actionat complet instinctual si distructiv, apasand puternic pedala acceleratiei si am trecut in viteza de biserica, sa scap de acele sunete blestemate, abia evitand cu cativa centimetri o persoana care era pe trecere, moment in care Fabiana a tipat puternic. Cu siguranta, m-am ales si eu cu o sperietura zdravana si cu cateva claxoane si injuraturi din partea altor soferi.
Ce era cu acea senzatie? Am mai trecut odata prin asa ceva, inainte de a o cunoaste pe Fabiana. Dar acum parca a fost si mai cumplit...mai dureros. Sa fie asta un semn? Sa fie oare asta, semnul ca m-am indepartat de Dumnezeu?
Am ajuns pe Strada Lunga, am parcat undeva pe trotuar, si dandu-ne jos din masina, am intrat in gangul ce ducea spre casa si curtea plina de trandafiri a lui Stelian. Fabiana, nu a reusit sa nu se abtina si m-a intrebat:
-Mihai, ce se intamplase cu tine?
-Nimic.
-Cum nimic? Reactia ta m-a speriat! Si era sa dai peste femeia aceea...Daca o loveai?
-N-am lovit-o...
Incercam sa evit orice fel de dialog, dar nu prea reuseam. Fabiana era mult prea insistenta si ingrijorata...Cel putin asa imi parea.
-Spune-mi, insista ea...
-Clopotele sunt de vina. Nu suport clopotele bisericilor...
Fabiana uimita, aproape socata, nu a mai zis nimic, ceea ce pe mine ma bucura nespus.
Am intrat in curtea lui Stelian, fiind intampinati de o multime de trandafiri infloriti. Asta imi aducea amintea de mult prea multe lucruri. Curtea mea era si ea plina de trandafiri. M-am ranit intr-unul rosu. Fabiana s-a ranit si ea intr-unul alb, dintre cei oferiti de mine. Mesajul lasat de tatal meu, era „spin de trandafir”... Sa fie asta un semn? Dar aici parca...se reuneau toti trandafirii de care imi aduceam aminte vreodata...Inclusiv de cei luati Elenei, cu doua zile inainte sa se sinucida...