Ploua. Desi era vara, vremea era tomnatica iar frigul implacabil si dureros, facea ca pana si aburul ce-mi iesea pe gura sa para trist. Umezeala de pretutindeni dadea impresia ca natura putrezeste sub ochii oamenilor.
Mergeam in urma sicriului, varsand aproape la fiecare pas cate o lacrima pentru un frate bun, care mi-a fost alaturi in copilarie, si odata cu timpul am ajuns niste straini. Si asta doar din cauza unor divergente de ordin ideologic. Niciodata mai mult ca acum nu mi-am dorit sa il am pe Gabriel alaturi. Imi doream degeaba. Totul era zadarnic.
L-am adus pe Gabriel de la Spitalul din Giurgiu, in Bucuresti. Cu ultimele mele economii, am pregatit, ca sa zic asa, o inmormantare religioasa. Cu toate astea, nu vedeam rostul tuturor acestor lucruri. Totul in jurul meu era confuz. Orice sunet scos de vreo persoana din jurul meu, imi zgaria creierul, iar cu fiecare zgarietura, simteam cum ma subrezeam din interior, cum imi pierd identitatea.
Ma cutremuram la fiecare amintire ce-mi trecea prin mintea inghetata, ce-mi revela cate un moment unic petrecut alaturi de fratele meu. Lacrimile mele fierbinti se imbinau cu picaturile reci de ploaie. Auzeam clopotele bisericii de care ne apropiam. Din nou acel zgomot asurzitor si cunoscut. Printre aceste sunete ce imi pareau infernale, auzeam vocea inconfundabila a preotului.
-In numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh...Acum si pururea si-n vecii vecilor...!!!
Imi venea sa ma duc la el sa-l rog sa opreasca tot acel convoi mortuar. Cu fiecare pas pe care il faceam, inima imi zvacnea mai tare de durere si cu fiecare zvacnire, parca muream. La un moment dat ma oprisem. Imi era rau. Aveam ameteli si nu stiam de ce...poate din cauza ca nu am mancat de aproape o zi. Tot felul de ganduri ciudate mi se cuibareau prin minte. Eram sigur ca daca nu ma opresc sa-mi cumpar ceva de mancat, am sa mor de inanitie.
Aveam febra, venele pompau mai mult sange, iar cu fiecare bataie a inimii simteam cate o vena care ma frigea, fiind gata sa explodeze datorita presiunii. Am avut un moment in care mi-am pierdut cunostinta, iar daca un individ pe numele sau Viorel Manea, nu m-ar fi tinut din spate, m-as fi izbit de asfalt ca un cadavru. Viorel Manea? Dirigintele din liceu al lui Gabriel...Nu-i observasem prezenta. De fapt, in ultima vreme prea putine observam. Cum nu observasem nici multitudinea de coroane cu care era impodobit dricul ce ducea sicriul. Sau faptul ca cea mai inexpresiva persoana de la inmormantare, era Fabiana. Nu o trada nici un gest, nici o mimica. Aveam din nou impresia ca seamana cu o statuie a unei zeitati grecesti.
Totul insa era eclipsat de chipul alb, trist al lui Gabriel care parca incepea sa se invineteasca. Iar deasupra tuturor acestor lucruri pamantene, trona cu o totala indiscretie, vremea mohorata.
Pentru mine, totul era un cosmar. Corpurile scheletice ce se tot tineau dupa masina mortuara, preotul ce canta, clopotele bisericii ma aruncau parca, intr-o adanca uitare de sine. Deliram.
Dupa ce s-a terminat slujba, iesind in cimitir, capacul sicriului a fost pus, iar acesta lasat cu precautie in pamantul ce mi-a inghitit toti apropiatii. Constientizam ca aceasta a fost ultima oara cand i-am vazut fata fratelui meu iar acest lucru, m-a facut sa izbucnesc intr-un plans haotic, sfasietor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu