Era un numar de telefon pe care nu-l cunosteam, ceea ce mi-a facut inima sa bata mai tare decat de obicei. Am raspuns intr-un tarziu, oarecum nesigur pe mine.
-Alo!?
-Buna ziua! Mihai Alexandrescu?
-Da, eu sunt! Cu cine vorbesc?
-Octavian Corbu, medic legist la Spitalul Judetean din Giurgiu.
-Ce s-a intamplat? Am intrebat eu, ingrijorat de faptul ca sunt sunat de un medic, al carui nume nu facea decat sa ma inspaimante si mai mult, tinand cont de sentimentele pe care mi le provoca acea pasare sinistra.
-V-am sunat sa va dau o veste rea...
Grozav. O alta veste rea.
-Care anume?
-V-am sunat sa va anunt ca fratele dumneavoastra, Gabriel Alexandrescu, a decedat, ieri seara.
Imi picase fata. Abia de mi-am gasit cuvintele...
-Cum adica a decedat?
-A murit, domnule. Condoleante!
Era oare posibil? Se pare ca moartea imi era alaturi de fiecare data. Cu o ultima sfortare, am strans mai tare telefonul pentru a nu-l scapa din mana, acesta parand sa vrea sa urle de durere. Ulterior, domnul Octavian Corbu, ma inducea in eroare si mai tare, dezvaluindu-mi ca Gabriel murise in mod natural, nisipul din propria-i clepsidra risipundu-se in van. De asemenea, mi-a explicat si ceea ce am de facut in continuare. Cuvinte fara rost, ca eu oricum nu mai eram capabil sa inteleg ce mi se spunea. Fiecare cuvant mi se stergea din memorie, pe masura ce un altul era rostit. Le percepeam ca pe un ansamblu ciudat de sunete discordante, ale caror vibratii asurzitoare faceau parte dintr-o simfonie macabra, ale carei note erau scrijelite ca epitaf pe piatra-mi funerara. Eram complet pierdut. Transpiram din abundenta si respiram sacadat. Dupa ce conversatia a luat sfarsit, simteam ca delirez, ca timpul isi pierde insemnatatea, fiecare secunda, transpunandu-ma intr-o stare de inconstienta, intr-un final avand sa ma trezesc in propriul sicriu, viu fiind. Ma simteam prizonier intr-o capcana a mortii, incatusat de cele sapte lanturi ale pacatelor capitale, ce ma puneau in situatia de a face fata unui torent de sentimente contradictorii, de fiori reci si ganduri suicidale, ce incet-incet ma indrumau catre o ultima alinare iluzorie...dementa.
Moartea lui Gabriel era picatura ce umplea paharul destinului necrutator. La inceput picatura a fost Elena, apoi Stelian si in cele din urma fratele meu. Nu stiam de ce, dar banuiam ca eu sunt stropul al carui tremur neindemanatic ar fi facut ca lichidul din pahar sa se reverse.
Sufletul mi-era distrus, maruntit precum o roca, la finalul anilor de eroziune, transformata in particule fine de nisip, pierdute undeva intr-un imens desert. Fiecare eveniment la care luam parte, devenea acum un spin de trandafir. Ratacit printre ganduri care mai de care mai sfasietoare, corpul meu parand inconjurat de mii de spini, unii din ei purtand cu mandrie urmele sangelui meu inchegat, nu mai simteam stransoarea bratelor delicate ale Fabianei, care incerca, fara prea mult succes sa ma consoleze.
-Nu am observat cand ai venit...
-Am auzit fara sa vreau...
-Ah...
-Imi pare rau...
-Si mie. Imi pare nespus de rau...
Fabiana a mai zis ceva, dar eu nu am reusit sa deslusesc nimic. Gandurile mele intrasera intr-un fel de taram al umbrelor, iar eu, pana in acel moment ma aflasem intr-un joc de sah cu destinul.
Nimic nu putea sa imi mai redea fericirea. Nici macar Fabiana.
Mainile ei le simteam lipsite de delicatete, ea insasi parand statuia marmoreana a unei zeitati grecesti, iar eu vroiam din ce in ce mai mult sa scap din inchisoarea trupului ei, ce nu mai avea nimic cald, doar raceala cadaverica. Pana si ochii ei, plini de stralucire, acum pareau goi, lipsiti de culoare si de farmecul ce m-a atras atunci cand am vazut-o prima oara. Ii asemuiam respiratia, care pana mai atunci imi mangaia trupul casant, cu niste bice din plumb.
-Lasa-ma o clipa singur!
-Bine...
-Iti multumesc, am raspuns, auzind cum usa se inchide in urma ei.
Apreciam solitudinea din jur. Doar nu mai aveam pe nimeni din familie. Acesta era cuvantul ce de acum inainte imi va guverna existenta infima. Solitudine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu