Au trecut trei zile de la inmormantare, timp in care am stat singur in camera, ca un bolnav. I-am lasat vorba Fabianei sa vina la mine abia a patra zi. Vroiam pur si simplu sa stau in pat, cu fata la perete, fara a deschide ochii, sa vegetez. Cu greu am mai mancat cate ceva, atunci cand simteam uriase goluri in stomac. In rest, aveam sticla de apa langa pat. Gandeam totusi, ca moartea nu era o solutie tocmai rea. Dupa aceea imi spuneam ca o iau razna si ca nu ar trebui sa ma gandesc la moarte nicidecum. Gandurile ce-mi perindau mintea erau contrarii si teribil de confuze. Incetul cu incetul am inceput sa vorbesc singur prin camera, ca sa limitez cat mai mult fluxul de ganduri stranii...
-Sunt atat de singur...
Ziceam asta apoi trageam patura peste mine, de parca mi-ar fi fost frig...
-Elena, cand te vei intoarce oare?
Ochii incepeau sa mi se umezeasca, iar in gat mi se pusese un nod...
-Gabi, de ce si tu?
Si cu ultima intrebare retorica, am inceput sa plang deznadajduit. Nici sa vorbesc singur nu mergea.
...
Dupa ce am mi-am varsat toate lacrimile, m-am ridicat din pat cu mare greutate si sleit de puteri, aproape sa cad pe podea... Observand ca nu ma pot misca normal, am decis ca mai bine ma asez inapoi, intins de data aceasta cu ochii spre tavan... Gandurile toate imi pierisera. Ma uitam intr-un loc fix, la lustra, dar n-o vedeam, vedeam prin ea, si parca eram eu in locul acelei lustre. Se putea vedea prin mine. Nu-i de mirare, mai ales daca traiesti intr-un continuu cosmar. Pana la urma m-am ridicat, am mancat nitel si apoi am sunat-o pe Fabiana.
-Mihai, esti bine?
Nu am reusit sa-i raspund imediat, imi era greu sa vorbesc...mai mult mormaiam...
-Mihai?
-Da...am raspuns intr-un final. Nu sunt tocmai bine...
-Vin la tine?
-Nu. Nu...
Mi-ar fi placut sa vina, dar nu aveam de gand s-o las sa ma vada in acest ultim hal...Trebuia sa-mi revin.
-Te rog, fa-te bine! Imi spuse Fabiana.
-Da. Vroiam sa...
-Ce?
-Sa te intreb ceva...Mai degraba sa-ti zic ceva...
-Spune-mi...
Am stat o clipa pe ganduri ca sa cantaresc bine ce spun. Desi nu doream sa zic ceva complicat imi gaseam cu greutate cuvintele. Ceea ce ma enerva la culme.
-Maine, cand vei veni la mine, plecam la Brasov...nu?
-Da, mergem. Doar daca te simti bine.
-O sa ma simt bine.
-Sigur?
-Promit...
Dupa ce am mai vorbit niste nimicuri, mi-am lasat telefonul si din nou m-am asezat in pat. Ma durea capul, si aveam un fel de ameteala si o stare de greata. Eram bolnav. Nu am mai zabovit, m-am dus in bucatarie sa-mi fac un ceai, cu gandul ca maine va trebui sa ajung la Brasov, la casa tatalui meu. Ori in starea in care ma aflam nu prea as putea sa conduc ori sa dezleg misterul ce ma tot inconjura...Deveneam din ce in ce mai stresat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu