Spin de Trandafir [chapter 19]

[chapter 18]


Asa, stateam si cugetam si nu-mi dadeam seama, daca ar trebui sa-i spun Fabianei, ce se petrecea sau...Pana la urma, mi-am luat inima in dinti:
-Cred ca ar trebui sa-ti povestesc ce se intampla...
A intors capul catre mine, privindu-ma cu niste ochi goi, care nu spuneau absolut nimic, ce mai aveau nitel sa se inece in lacrimi, si mi-a zis pe un ton agasat de nodurile din gat, ce o provocau sa planga...
-Nu, nu vreau sa stiu! Nu ma intereseaza ce s-a intamplat!
A intors rapid capul, prefacandu-se ca se uita pe geam, stergandu-si cele cateva lacrimi ce se ivisera.
Momentul acela mi-a dat de inteles ca eu chiar nu am habar ce se petrece, ca totul e mult prea complicat si rapid pentru mine. Acei trei de „nu” care mi-au fost trantiti in fata de femeia in care imi varsasem ramasitele iubirii, ca si cum as fi aruncat zarurile la un joc de noroc, au fost cele mai dureroase sunete pe care cred ca le-am ascultat vreodata. Nu pentru urechi, cat pentru sufletul meu. Am inteles atunci, ca trebuia sa tac, s-o duc acasa, si sa rupem legatura pentru o perioada. Tot atunci am inteles, ca sunt o fiinta dezgustatoare, la fel ca mai toate fiintele. Nu ma deosebeam cu nimic fata de ceilalti. Pana in Bucuresti, nu am schimbat vreo vorbulita unul cu celalalt, lasand doar radio-ul sa-si faca de cap, ba cu stiri, ba cu melodii.
Cand ne-am dat jos din masina, Fabiana, in continuare suparata, si-a luat gentuta, si intorcand capul, mi-a zis:
-Multumesc pentru drum!
-Cu place...
-Pa!...spuse ea, inainte ca eu sa termin ce aveam de zis. Se indeparta fara ca macar sa se uite inapoi.
Nici macar nu am mai avut puterea sa-mi iau ramas bun. Simteam o durere cumplita. O uriasa ruina, recladita din improvizatii, din nou daramata...asta eram eu acum. Atat si nimic mai mult!
Dupa ce Fabiana, a iesit din campul vizual, am trantit usa masinii cu furie, si m-am dus in camera, unde mai aveam nitel sa sparg ceva...Dar nu am facut-o, neavand suficienta energie pentru asa ceva.
-A dracului viata...Unde e un pistol cand ai nevoie de el?
Nu a durat mult, si m-am sprijinit de birou, incepand a urla. Apoi, facand un pas catre dreapta, m-am lipit cu spatele de perete, lasandu-ma usor, sa cad pe podeaua rece, imbratisandu-mi capul greoi, cu mainile ce-mi tremurau de nervi.
Ce mai viata! Cu o mama moarta, dat spre adoptie, parinti adoptivi disparuti, neavand un loc de munca, tata natural si criminal, cu mistere si prefacatorii, descoperit abia la 26 de ani, lucruri ce coincid cu data mortii sotiei mele, un frate in spital, si inca o iubire ratata. Ratat...
Simteam nevoia sa vorbesc cu cineva, sa ma calmez spunandu-mi toate cate aveam pe suflet. Dar nu aveam cu cine...uitasem ca de la un timp, nu prea mai aveam prieteni apropiati. Toti se transformasera in cunostinte, lasandu-ma sa ajung, conform propriilor dorinte, un lup singuratic. O salbaticiune, ce-si cauta prada pe cont propriu, fara a resimti vreodata nevoia de colaborare sau alaturare. Eram jalnic.
Pentru a ma calma, alta solutie mai buna nu gasisem decat sticla de J&B, din frigider. Nu obisnuiam sa beau. Detestam bautura. Acea sticla a ramas acolo, fiind primita cadou, de la nu mai stiu cine, in ziua in care implinisem 26 de ani, adica pe 23 martie. Acum eram in mai. Si gasisem in sfarsit prilej pentru desfacerea acelei sticle. Renuntasem si la ideea de a folosi pahar. Doream doar sa dau pe gat acea licoare tare, poate inima ceda intr-un final...Inima inveninata de ideea de a-mi pune capat zilelor...