Spin de Trandafir [chapter 18]

[chapter 17]


-Cum adica alta poveste?
Ce oare dorea sa spuna cu „alta poveste”? Pe mine ma nedumerea complet... L-am asteptat insa, asa ca si-a continuat calm ce avea de zis.
-Vreau sa spun, ca este mai complicat decat crezi tu.
-Nu conteaza. Vreau sa stiu. Acum!
-Atunci poti desface plicul!
Stand un pic pe ganduri, am luat plicul ce mi l-a inmanat Stelian, adica tatal meu, si l-am desfacut cu grija, in asa fel incat sa nu se rupa...Spre surpriza mea, in interiorul sau nu se afla absolut nimic, inafara de o foaie alba, goala.
-Asta a fost tot? Ce fel de poveste mai e si asta? O foaie?
-Da, o foaie!
-Tu iti bati joc de mine?
-Nu fiule. Da-mi acum plicul...iti voi explica mai multe.
I-am dat plicul cu foaia goala din el, apoi a inlocuit continutul nesemnificativ cu un fel de biletel galbui, pe care se aflau niste litere marunte pe care, la prima vedere, nu le puteam descifra. Iar cum biletul, a fost scos dintr-un buzunar interior al sacoului sau, am devenit si mai curios...
-Ce-i cu acel biletel?
-Vei afla ce-i de facut, la momentul oportun...
M-am strambat putin, pentru ca acest raspuns nu-mi satisfacea deloc curiozitatea.
-Cum adica moment oportun?
-Nu il vei desface. Decat in acel moment.
-Care moment?
-Vei afla! Mai degraba, iti vei da seama...
Stelian, lipind la loc plicul mi l-a inmanat din nou.
-Poftim!
-Multumesc...
Nu aveam nici cea mai vaga idee despre ce era vorba...Aflasem prea multe lucruri care mi se pareau incredibile. Momentul in care a fost „demarata aceasta actiune”, coincide intr-un mod ciudat cu momentul in care Elena murise. Si m-am ales si cu un bilet al carui rol in toate acestea nu-l stiam. In schimb am sa-l aflu, la momentul oportun. Nici momentul oportun nu-l stiam. Toate acestea imi sunau mie ca o ecuatie cu prea multe necunoscute. Si ca sa fiu sincer, nu ma prea pricepeam la matematica. Lucrurile luau o cu totul alta turnura, iar eu eram nepregatit pentru toate acestea si aruncat intr-o valtoare de evenimente ce se insirau rapid, mult prea rapid, ca eu sa le pot face fata.
-Esti bine, Mihai?
-Uhh, da...
-Ai ramas pe ganduri.
-Nu. Stai linistit. Sunt bine.
-Sa fie cum zici tu...

Nu a durat mult, iar eu si Fabiana eram din nou pe drum, ne duceam inapoi la Bucuresti, bineinteles dupa ce servisem masa la un restaurant in Brasov. Fabiana nu mai zicea absolut nimic, iar eu, fiind la volan, simteam nevoia sa rup tacerea ce ma apasa, ce ma chinuia. Doream sa-i spun totul, sa o fac sa inteleaga, dar nu stiam cum. Mai bine zis, nici eu nu prea intelegeam...