[chapter 15]
Ceea ce vedeam nu puteam sa cred. Eram complet depasit de situatie. Simteam cum o durere de cap puternica, ma loveste asa din senin. Stelica pe care-l stiam eu, un cersetor, imbracat in haine murdare si cu un fes ridicol pe cap, acum statea in fata mea, impunator, imbracat la costum...Lumea pe care o stiam eu imi fugea de sub picioare, ceea ce ma enerva la culme, ma stresa.
-Tu...tu esti Stelica?
-Ma numesc Stelian Marcu! Dar, imi poti spune si Stelica. Doar ne cunoastem.
Simplitatea de care dadea dovada, ma lasa rece...Se prefacuse cersetor...iar acum e mare domn?
-Iar tu esti Mihai...si mai cum?
-Alexandrescu...Iar ea este Alexe Fabiana!
Fabiana, un pic surprinsa ca am prezentat-o si pe ea, a dat din cap, in semn de respect.
Ca raspuns, Stelian Marcu, i-a luat mana fina, sarutand-o, cu un gest cavaleresc.
-Incantat de cunostina, Fabiana!
-Incantata...raspunse ea cu stangacie.
M-am decis ca era in sfarsit timpul sa aflu ce se intampla, asa ca, luand plicul de jos, desi ud la colturi, i l-am aratat lui Stelian.
-Uite, acesta e plicul pe care trebuia sa ti-l inmaneze altcineva.
-Aaa, multumesc! Dar, nu trebuia sa mi-l inmaneze altcineva...
A luat plicul si il tinea la spate, cu grija.
-Cum adica?
-Tu erai cel care trebuia sa mi-l inmaneze de la bun inceput.
Nu mai intelegeam absolut nimic. Eram derutat complet, iar lumea parca se invartea cu mine, si cred ca eram gata sa cad, daca nu ar fi pus Stelian mana pe umarul meu, spunandu-mi:
-Haideti mai bine in casa, ca aceasta ploaie marunta e destul de enervanta. Luam loc, servim o cafea, discutam...
-Bine, multumim!
Acea enumerare, sa luam loc, sa servim o cafea, sa discutam, aveam impresia ca de fapt inseamna altceva, ca fiecare cuvant, avea un cu totul alt inteles. Imi faceam prea multe griji. Probabil totul era-n regula. Dar aceasta a fost doar impresie de moment. M-am inselat amarnic! Imediat dupa ce am fost serviti cu cafea, si a luat si Stelian loc, acesta a inceput, pe un ton sobru, dar calm.
-Mihai...Am ceva foarte important sa-ti spun, si nu stiu daca iti va conveni ce vei auzi.
-Spune-mi.
-Mihai....
-Da!?
-Eu sunt tatal tau!
In momentul acela, chiar nu stiam ce sa mai cred. E o gluma? O farsa? Stelica, tatal meu? Cine s-o mai creada si pe asta?
-Poftim? Nu are cum! Ma confunzi...
-Te asigur ca nu confund nimic!
-Tatal meu si al lui Gabriel, a murit cand aveam 13, respectiv 11 ani. Il tin minte foarte bine, pentru ca mai mereu ne batea, cand venea beat acasa.
Imi iesisem din fire. Nu puteam sa-l mai suport pe acest batran senil, cum imi spunea ca el era de fapt tatal meu...De fapt, nu mai eram sigur nici daca il cheama sau nu, Stelian. M-am ridicat de la masa, furios, dorind sa ies, si sa plec acasa.
Dupa ce s-a ridicat si Fabiana, am pus mana pe clanta, ca sa deschid, sa plecam, insa batranul a intervenit din nou:
-Sunt sigur, ca vrei sa auzi si continuarea povestii...
-Nu vreau sa mai aud nimic...
-Mihai...Acela de care mi-ai spus era tatal tau adoptiv. Eu l-am ucis!
sâmbătă, 25 iunie 2011
joi, 23 iunie 2011
sâmbătă, 18 iunie 2011
Spin de Trandafir [chapter 15]
[chapter 14]
Drumul catre Brasov a fost unul destul de placut, presarat ici-colo cu glumele si intrebarile aparent nevinovate ale Fabianei, majoritatea referitoare la sufragerie si la ceea ce ascundeam acolo.
Nu avea de unde sti ca sufrageria imi trezea miliarde de amintiri dureroase, amintiri ale unei iubiri apuse prematur, atat de tragic, de neasteptat, in lumina rosiatica a lunii.
Trecuse doar o jumatate de ora de cand porniseram la drum, iar Fabiana era nerabdatoare sa viziteze Brasovul, caruia amandoi ii calcam pragul pentru prima data. Avea in ochi aceeasi bucurie pura si nevinovata pe care Elena obisnuia s-o amplifice in sufletul meu cu fiecare raset cristalin, cu fiecare cuvant care-si facea loc printre buzele-i de un roz trandafiriu si cu fiecare atingere pe care mi-o daruiau mainile ei reci, ca faurite din marmura.
Mai tot drumul m-am cufundat intr-o tacere neagra, conservand speranta ca Fabiana se va satura sa ma mai intrebe ce ascund in sufragerie, speranta ce s-a sfaramat in bucati mici de regret si amintiri sfasietoare, cand, satula de liniste, m-a intrebat:
-Ai de gand sa-mi spui ce ascunzi?
-Nu ascund nimic!
-In sufragerie!?!
-Ahhh, sufrageria! Pai…
-Las-o balta! Imi dau seama ca nu imi vei spune, prin urmare renunt.
Renunta? Ce usurare! Ma asteptam ca intregul drum sa ma bombardeze cu intrebari la care eram incapabil sa-i raspund.
Simteam ca o mint, motiv pentru care ma dispretuiam. Ma asemuiam cu o fantana secata ce a daruit apa-i, de o prospetime rarisima, unei singure persoane.
Asa ii daruisem eu Elenei tot ceea ce simteam: goliciune atunci cand era prea departe sa-i pot vorbi sau sa o pot iubi si o fericire deplina atunci cand imi marturisea cat de mult ma iubeste.
Odata cu moartea ei am pierdut totul, m-am pierdut pe mine, odata cu visele ce le pastram pentru amandoi. Gandurile mele din fluturi multicolori s-au metamorfozat in pasari necrofage, ahtiate dupa fericire.
M-am regasit partial in incercarea mea jalnica de a o descoperi pe Fabiana, faptura care a izbutit sa-mi smulga masca de intristare de pe chip si sa ma conduca intr-un preludiu al fericirii, tragandu-ma practic la suprafata, din adancul in care ma tot cufundam.
Mirosul maldarelor de flori de pe mormantul Elenei continua sa ma dezguste, florile parandu-mi patate de ultima ei clipa de viata, dominata de un tipat melodios, ce parca nu se mai termina...
-La ce te gandesti?
Intreba Fabiana, stupefiata fiind de faptul ca n-am rostit decat cateva cuvinte seci pe toata durata calatoriei.
-La nimic.
Iar o minteam. Dar cum i-as putea spune ca ma gandeam inca la Elena, cea care n-a picurat decat suferinta in abisul nesfarsit al inimii mele si mi-a captivat emotiile in privirea-i profunda? Si asta poate pentru totdeauna…
Dupa inca o jumatate de ora inchinata si ea tacerii am ajuns în Brasov. Prima, si singura de altfel, care ne-a intampinat a fost o ploaie cu stropi mari si reci, datorita careia miscarea-mi mecanica de oprire a masinii a fost cat pe ce sa aiba cel mai tragic sfarsit posibil.
Am gasit adresa mentionata pe plic fara prea mare dificultate. Odata ajunsi acolo, Fabiana nu inceta sa mai laude maiestria cu care fusese construita cladirea ce trona în fata noastra, iar eu nu puteam scapa de sentimentul ca trebuie sa plec cat mai repede cu putinta. Simteam un fior rece pe sira spinarii...
Destinatarul intarzia sa apara, Fabiana gasindu-si o cu totul alta ocupatie, mirosind trandafirii, singurii care impodobeau cladirea pustie.
In sfarsit a aparut si cel pe care il asteptam... Era la fel de inalt ca si mine, dar mult mai slab si mai batran. Am vrut sa scot plicul pe care uitasem unde l-am pus, şi, exact in momentul cand l-am gasit si l-am scos la iveala, mi-am incrucisat privirea cu cea a interlocutorului meu, plicul alunecand din mana-mi amortita si tremuranda.
Pulsul mi se accelerase alarmant. Imi era teribil de greu sa realizez cum de Stelica, cersetorul, era cel care statea in fata mea, imbracat fiind intr-un costum elegant, gri, purtand la mana un Rolex poate mai scump decat masina mea…
-Bine ai venit, Mihai! Te asteptam…
-Ma asteptai? Dar ce…?!?
Drumul catre Brasov a fost unul destul de placut, presarat ici-colo cu glumele si intrebarile aparent nevinovate ale Fabianei, majoritatea referitoare la sufragerie si la ceea ce ascundeam acolo.
Nu avea de unde sti ca sufrageria imi trezea miliarde de amintiri dureroase, amintiri ale unei iubiri apuse prematur, atat de tragic, de neasteptat, in lumina rosiatica a lunii.
Trecuse doar o jumatate de ora de cand porniseram la drum, iar Fabiana era nerabdatoare sa viziteze Brasovul, caruia amandoi ii calcam pragul pentru prima data. Avea in ochi aceeasi bucurie pura si nevinovata pe care Elena obisnuia s-o amplifice in sufletul meu cu fiecare raset cristalin, cu fiecare cuvant care-si facea loc printre buzele-i de un roz trandafiriu si cu fiecare atingere pe care mi-o daruiau mainile ei reci, ca faurite din marmura.
Mai tot drumul m-am cufundat intr-o tacere neagra, conservand speranta ca Fabiana se va satura sa ma mai intrebe ce ascund in sufragerie, speranta ce s-a sfaramat in bucati mici de regret si amintiri sfasietoare, cand, satula de liniste, m-a intrebat:
-Ai de gand sa-mi spui ce ascunzi?
-Nu ascund nimic!
-In sufragerie!?!
-Ahhh, sufrageria! Pai…
-Las-o balta! Imi dau seama ca nu imi vei spune, prin urmare renunt.
Renunta? Ce usurare! Ma asteptam ca intregul drum sa ma bombardeze cu intrebari la care eram incapabil sa-i raspund.
Simteam ca o mint, motiv pentru care ma dispretuiam. Ma asemuiam cu o fantana secata ce a daruit apa-i, de o prospetime rarisima, unei singure persoane.
Asa ii daruisem eu Elenei tot ceea ce simteam: goliciune atunci cand era prea departe sa-i pot vorbi sau sa o pot iubi si o fericire deplina atunci cand imi marturisea cat de mult ma iubeste.
Odata cu moartea ei am pierdut totul, m-am pierdut pe mine, odata cu visele ce le pastram pentru amandoi. Gandurile mele din fluturi multicolori s-au metamorfozat in pasari necrofage, ahtiate dupa fericire.
M-am regasit partial in incercarea mea jalnica de a o descoperi pe Fabiana, faptura care a izbutit sa-mi smulga masca de intristare de pe chip si sa ma conduca intr-un preludiu al fericirii, tragandu-ma practic la suprafata, din adancul in care ma tot cufundam.
Mirosul maldarelor de flori de pe mormantul Elenei continua sa ma dezguste, florile parandu-mi patate de ultima ei clipa de viata, dominata de un tipat melodios, ce parca nu se mai termina...
-La ce te gandesti?
Intreba Fabiana, stupefiata fiind de faptul ca n-am rostit decat cateva cuvinte seci pe toata durata calatoriei.
-La nimic.
Iar o minteam. Dar cum i-as putea spune ca ma gandeam inca la Elena, cea care n-a picurat decat suferinta in abisul nesfarsit al inimii mele si mi-a captivat emotiile in privirea-i profunda? Si asta poate pentru totdeauna…
Dupa inca o jumatate de ora inchinata si ea tacerii am ajuns în Brasov. Prima, si singura de altfel, care ne-a intampinat a fost o ploaie cu stropi mari si reci, datorita careia miscarea-mi mecanica de oprire a masinii a fost cat pe ce sa aiba cel mai tragic sfarsit posibil.
Am gasit adresa mentionata pe plic fara prea mare dificultate. Odata ajunsi acolo, Fabiana nu inceta sa mai laude maiestria cu care fusese construita cladirea ce trona în fata noastra, iar eu nu puteam scapa de sentimentul ca trebuie sa plec cat mai repede cu putinta. Simteam un fior rece pe sira spinarii...
Destinatarul intarzia sa apara, Fabiana gasindu-si o cu totul alta ocupatie, mirosind trandafirii, singurii care impodobeau cladirea pustie.
In sfarsit a aparut si cel pe care il asteptam... Era la fel de inalt ca si mine, dar mult mai slab si mai batran. Am vrut sa scot plicul pe care uitasem unde l-am pus, şi, exact in momentul cand l-am gasit si l-am scos la iveala, mi-am incrucisat privirea cu cea a interlocutorului meu, plicul alunecand din mana-mi amortita si tremuranda.
Pulsul mi se accelerase alarmant. Imi era teribil de greu sa realizez cum de Stelica, cersetorul, era cel care statea in fata mea, imbracat fiind intr-un costum elegant, gri, purtand la mana un Rolex poate mai scump decat masina mea…
-Bine ai venit, Mihai! Te asteptam…
-Ma asteptai? Dar ce…?!?
vineri, 10 iunie 2011
Spin de Trandafir [chapter 14]
[chapter 13]
Dupa o discutie linistita, Fabiana a lansat bomba, care a distrus orice fel de liniste.
-Auzi, ce ascunzi tu in sufragerie?
Ma pusese intr-o incurcatura teribila, iar sincer sa fiu, ultima picatura de cafea, am sorbit-o cu un imens nod in gat. Nu stiam cum ar trebui sa ma eschivez...
-Pai...nu e cine stie! De fapt nu ascund nimic...
-Ba da! Aseara ai spus ca nu am ce sa vad acolo, dar mi-am dat seama ca ascunzi ceva!
-Ce as putea sa ascund?
-Nu stiu inca ce, dar e ceva...Vreun fel de biblioteca sau vreo colectie uriasa de CD-uri cu trupe din anii '80?
-Aaahh, nu...ce?
-Colectie de DVD-uri cu filme care au facut istorie?
-Stai...nu, nu...
-Stiu, o colectie de filme deocheate!
-Ce? Nu! Cum sa am o colectie cu...offf. Nu am colectii!
-Inteleg...Dar tot e ceva ce ascunzi!
-Fabiana...ai prea multa imaginatie...
-Atunci spune-mi!
Norocul meu a fost ca exact in acea clipa, telefonul meu a inceput sa sune.
Era Gabriel. Am raspuns rapid, ca sa evit sa dau un raspuns concret cu privire la suspiciunile Fabianei!
-Alo!
-Salut Mihai. Te-am sunat ca sa-ti aduc aminte de plic. Te-am deranjat?
-Nu, nu, absolut deloc!
-Ok! Atunci, drum bun! Sa duci plicul unde trebuie e important pentru mine!
-Da, o sa fiu acolo! Nu-ti face griji!
-Multumesc inca odata!
-Pentru putin! Am inchis, m-am uitat nitel la telefon, si apoi la Fabiana care deja ma privea intr-un mod cat se poate de dubios, de parca as fi vorbit cu vreo alta femeie. De aceea nu m-am putut abtine sa nu intreb...
-Ce?
-Inca ai un raspuns de dat...
-Dar...e o poveste lunga!
-Am timp!
Spre surprinderea mea, ei tot de acel raspuns ii ardea. Dar m-am folosit de faptul ca am fost apelat de fratele meu, cum ca trebuie sa ajung in Brasov, sa duc un plic la cineva anume! Prin urmare nu aveam timp sa-i spun toata povestea! Am rugat-o frumos, sa amanam discutia! A acceptat propunerea cu usurinta, asa ca am inceput sa ma pregatesc de plecare...
-Vin si eu? ma intrebase ea dintr-o data!
-Mmm...da. Poti veni!
Dupa o discutie linistita, Fabiana a lansat bomba, care a distrus orice fel de liniste.
-Auzi, ce ascunzi tu in sufragerie?
Ma pusese intr-o incurcatura teribila, iar sincer sa fiu, ultima picatura de cafea, am sorbit-o cu un imens nod in gat. Nu stiam cum ar trebui sa ma eschivez...
-Pai...nu e cine stie! De fapt nu ascund nimic...
-Ba da! Aseara ai spus ca nu am ce sa vad acolo, dar mi-am dat seama ca ascunzi ceva!
-Ce as putea sa ascund?
-Nu stiu inca ce, dar e ceva...Vreun fel de biblioteca sau vreo colectie uriasa de CD-uri cu trupe din anii '80?
-Aaahh, nu...ce?
-Colectie de DVD-uri cu filme care au facut istorie?
-Stai...nu, nu...
-Stiu, o colectie de filme deocheate!
-Ce? Nu! Cum sa am o colectie cu...offf. Nu am colectii!
-Inteleg...Dar tot e ceva ce ascunzi!
-Fabiana...ai prea multa imaginatie...
-Atunci spune-mi!
Norocul meu a fost ca exact in acea clipa, telefonul meu a inceput sa sune.
Era Gabriel. Am raspuns rapid, ca sa evit sa dau un raspuns concret cu privire la suspiciunile Fabianei!
-Alo!
-Salut Mihai. Te-am sunat ca sa-ti aduc aminte de plic. Te-am deranjat?
-Nu, nu, absolut deloc!
-Ok! Atunci, drum bun! Sa duci plicul unde trebuie e important pentru mine!
-Da, o sa fiu acolo! Nu-ti face griji!
-Multumesc inca odata!
-Pentru putin! Am inchis, m-am uitat nitel la telefon, si apoi la Fabiana care deja ma privea intr-un mod cat se poate de dubios, de parca as fi vorbit cu vreo alta femeie. De aceea nu m-am putut abtine sa nu intreb...
-Ce?
-Inca ai un raspuns de dat...
-Dar...e o poveste lunga!
-Am timp!
Spre surprinderea mea, ei tot de acel raspuns ii ardea. Dar m-am folosit de faptul ca am fost apelat de fratele meu, cum ca trebuie sa ajung in Brasov, sa duc un plic la cineva anume! Prin urmare nu aveam timp sa-i spun toata povestea! Am rugat-o frumos, sa amanam discutia! A acceptat propunerea cu usurinta, asa ca am inceput sa ma pregatesc de plecare...
-Vin si eu? ma intrebase ea dintr-o data!
-Mmm...da. Poti veni!
Spin de Trandafir [chapter 13]
[chapter 12]
*Cer iertare pentru faptul ca nu am postat weekend-ul anterior. Ma revansez acum, postand doua capitole*
Ma trezesc cu mare dificultate, de-abia deschizandu-mi ochii, simtindu-ma extrem de ametit. Doream sa mai dorm. Sa mai petrec cateva minute in patul pufos si calduros. Asa ca ma asez inapoi in pat, intorcandu-ma, si aproape ca am dat nas in nas cu Fabiana, care inca dormea ca un ingeras, avand un zambet inocent afisat pe fata. Mi-am amintit atunci, ce se petrecuse noaptea anterioara. Adica nimic. Am ramas uitandu-ma la ea...Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Simteam pentru ea, ceva inedit...
Tot stand asa, privindu-i chipul, mi-am amintit ca trebuie sa ajung in Brasov. Nu aveam niciun chef de asa ceva...Mi-era efectiv lene sa ma misc din acel pat, de langa Fabiana, sa plec pana la Brasov, ca sa fac pe postasul. Doream sa mai stau langa ea. Apoi m-am gandit ca am sa aman acea calatorie, pentru orele dupa amiezii.
Dupa ce au mai trecut cateva minute, Fabiana a miscat usor din picioare si din maini, trezindu-se cu ochii catre mine.
-Mmmm, 'neata!
-'Neata! am raspuns putin surprins de simplitatea cu care m-a salutat.
-Ce faci?
-Te priveam! Erai tare draguta!
Fabiana, din nou, cu aceeasi simplitate, s-a apropiat de buzele mele, sarutandu-le rapid.
-Ei bine...
Ea, ca sa nu zic nimic, iar m-a sarutat rapid si de mai multe ori, ca sa ma tina ocupat si sa nu mai pot vorbi. Interesanta tactica.
Uitasem complet ce vroiam sa mai zic... Fabiana, se ridicase apoi brusc din pat, intreband daca am pe undeva cafea...
Ma ridic si eu buimacit de sarutari, raspunzandu-i mai greu decat de obicei:
-Langa cutiile de cereale...in al doilea sertar din dreapta!
Ajungand in bucatarie, am observat ca s-a descurcat de minune, gasind cafeaua, punand apa la fiert, si asezand cestile strategic pe masuta din centru.
-Bun, ma duc pana la baie...
M-am spalat pe fata, ca sa ma trezesc, si intorcandu-ma in bucatarie, tocmai se turna cafeaua in cesti, din care se raspandea o aroma deosebita.
-Nu mancam ceva mai intai? am intrebat eu, simtindu-mi stomacul gol...
-Mie nu mi-e foame...
-Pai...
-Vad ca ai un sandwich maker, vrei sa-ti fac cateva sandwich-uri?
-Nu ar fi o idee rea.
Stateam si ma uitam la ea, si-mi dadeam seama ca era o persoana deosebita. Viata mea ravasita avea nevoie de cineva ca ea, ca sa ma puna la punct, ca sa spun asa.
Dupa ce am mancat doua sandwhich-uri, am servit cafeaua alaturi de Fabiana, purtand in acelasi timp, o conversatie cat se poate de placuta si amuzanta totodata.
*Cer iertare pentru faptul ca nu am postat weekend-ul anterior. Ma revansez acum, postand doua capitole*
Ma trezesc cu mare dificultate, de-abia deschizandu-mi ochii, simtindu-ma extrem de ametit. Doream sa mai dorm. Sa mai petrec cateva minute in patul pufos si calduros. Asa ca ma asez inapoi in pat, intorcandu-ma, si aproape ca am dat nas in nas cu Fabiana, care inca dormea ca un ingeras, avand un zambet inocent afisat pe fata. Mi-am amintit atunci, ce se petrecuse noaptea anterioara. Adica nimic. Am ramas uitandu-ma la ea...Nu-mi puteam lua ochii de la ea. Simteam pentru ea, ceva inedit...
Tot stand asa, privindu-i chipul, mi-am amintit ca trebuie sa ajung in Brasov. Nu aveam niciun chef de asa ceva...Mi-era efectiv lene sa ma misc din acel pat, de langa Fabiana, sa plec pana la Brasov, ca sa fac pe postasul. Doream sa mai stau langa ea. Apoi m-am gandit ca am sa aman acea calatorie, pentru orele dupa amiezii.
Dupa ce au mai trecut cateva minute, Fabiana a miscat usor din picioare si din maini, trezindu-se cu ochii catre mine.
-Mmmm, 'neata!
-'Neata! am raspuns putin surprins de simplitatea cu care m-a salutat.
-Ce faci?
-Te priveam! Erai tare draguta!
Fabiana, din nou, cu aceeasi simplitate, s-a apropiat de buzele mele, sarutandu-le rapid.
-Ei bine...
Ea, ca sa nu zic nimic, iar m-a sarutat rapid si de mai multe ori, ca sa ma tina ocupat si sa nu mai pot vorbi. Interesanta tactica.
Uitasem complet ce vroiam sa mai zic... Fabiana, se ridicase apoi brusc din pat, intreband daca am pe undeva cafea...
Ma ridic si eu buimacit de sarutari, raspunzandu-i mai greu decat de obicei:
-Langa cutiile de cereale...in al doilea sertar din dreapta!
Ajungand in bucatarie, am observat ca s-a descurcat de minune, gasind cafeaua, punand apa la fiert, si asezand cestile strategic pe masuta din centru.
-Bun, ma duc pana la baie...
M-am spalat pe fata, ca sa ma trezesc, si intorcandu-ma in bucatarie, tocmai se turna cafeaua in cesti, din care se raspandea o aroma deosebita.
-Nu mancam ceva mai intai? am intrebat eu, simtindu-mi stomacul gol...
-Mie nu mi-e foame...
-Pai...
-Vad ca ai un sandwich maker, vrei sa-ti fac cateva sandwich-uri?
-Nu ar fi o idee rea.
Stateam si ma uitam la ea, si-mi dadeam seama ca era o persoana deosebita. Viata mea ravasita avea nevoie de cineva ca ea, ca sa ma puna la punct, ca sa spun asa.
Dupa ce am mancat doua sandwhich-uri, am servit cafeaua alaturi de Fabiana, purtand in acelasi timp, o conversatie cat se poate de placuta si amuzanta totodata.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)