[chapter 2]
Aveam o minte tulbure si o privire pierduta. Ma simteam teribil de ametit. Puneam pasi, pe un pamant ce parea ca nu mai suporta sa-l calc. Eram strain in propria-mi lume, ma simteam golit de orice insemnatate.
Vantul incepuse sa adie usor. O adiere placuta de primavara ce parca te purta spre taramuri necunoscute. Lume multa era in jurul meu, pe acel drum...Simteam ca acasa nu mai pot ajunge, din cauza multimii de oameni. Atatia oameni!
-Cum puteti sa mergeti asa linistiti pe drum, aparent fara griji, inafara de cea de maine? Cum puteti sa stabiliti relatii atat de usor? Cum puteti trai atat de simplu, fiinte livide, ce sunteti pe acest pamant degeaba?
Regretam, vazandu-ma singur printre atata lume. Imi intoarceam corpul, sa vad imprejurimile, si nu am putut observa altceva, decat o strada plina, de masini si de oameni, iar dintre toti, parca eu eram singurul care nu isi gasea un loc.
Vroiam sa ajung acasa mai repede, dar nu reuseam...ramaneam parca suspendat in timp si spatiu. Era din cauza ca un minut mi se parea o eternitate. Pana si adierea usoara a vantului, ma chinuia, pentru ca ma rascolea, imi aducea aminte multe lucruri...
Amintirea, un "obiect" de folos omului, acum ajuns o puternica si infioratoare arma de tortura sufleteasca. Incredibil!
Telefonul incepuse a suna! Neindemanatic, l-am scos din buzunar, si ma uit la ecran. Aparea un numar pe care nu-l cunosteam...
Ezitam sa raspund...insa nu contenea! Asa ca am cedat tentatiei, si am apasat butonul care m-a pus in legatura cu apelantul.
-Alo!?
-...
Nu auzeam decat un vajait monoton!
-Alo!?
Niciun raspuns, doar acelasi vajait...am mai ascultat un pic, si apoi, oftand:
-Alo...Cine e?
Iarasi niciun raspuns. Am inchis si mi-am vazut de drum.
Nu stiu cum s-a facut, ca la ora 7.00 am trecut prin fata bisericii, in timp ce clopotele bateau. Scoteau un zgomot asurzitor, un zgomot ce pare-se ca numai pe mine ma deranja, eu fiind singurul care ma strambam, incercand din rasputeri sa nu mai aud acele sunete. Imi rasunau in cap. Nu mai putea sa le suport. Zgomotul era atat de puternic...si...si totusi...Bateau pentru mine?
Dintr-o data, ma ridic din pat, speriat ca de moarte, transpirat tot, si aud doar ceasul dandu-mi trezirea. Era chiar ora 7.00. Visasem!?
-Ce? Nu inteleg!
Opresc alarma, imi trec mana prin par, si incerc sa ma calmez, desi recunosc, ca nu prea reuseam. Ce s-a intamplat, a-mi explica nu puteam! Cersetorul, mausoleul, corbul, numarul de telefon, clopotele...au fost toate un vis? Dar pareau atat de reale. Pe acel cersetor, l-am atins, ii simteam coastele, m-am dus la mausoleu, corbul m-a fixat cu privirea apoi a zburat, telefonul chiar imi suna, iar acele clopote erau asurzitoare! A fost prea..."real"...Cum poate cineva sa viseze ca trece prin fata bisericii la 7.00 si aude clopote, atunci cand in realitate chiar e 7.00 iar in loc de clopote era o sonerie? Mult prea ciudat...Nu inteleg!
In subconstient se petrec mult mai multe decat ne vom da noi seama vreodata, numai Dumnezeu ne cunoaste in amanunt pe fiecare si are trasata calea de urmat cu fiecare pas din drumul pe care mergem...dupa cum spuneam si in capitolul precedent, umbrele trecutului sunt inca destul de puternice, dar probabil ca vremea va trece si se vor lumina !
RăspundețiȘtergere