Spin de Trandafir [chapter 2]

[chapter 1]


Trecuse cam mult timp de cand tot stateam asa, nemiscat in fata acelui mausoleu...Amortisem. Oasele-mi trosneau parca la fiecare miscare ceva mai brusca. Trebuia sa ma intorc acasa, dar nu mi-ar fi facut placere. Vantul ce adia usor ma relaxa, imi racea mintea mea, cea infierbantata; asa ca m-am dus putin mai in spate ca sa stau pe o bancuta, vopsita-n verde, pentru a se asorta cu putinul spatiu verde din jurul mausoleului. M-am asezat usor, orientandu-ma cu fata, tot catre monumentul pe care incepusem sa-l admir, ca fiind o bucata din mine. Ma simteam, una cu el, una cu Universul, prin intermediul acelui monument. Era utimul element de legatura dintre mine si infinitatea...Infinitatea.

Ma trezesc. Era dimineata, abia se crapa de ziua, iar eu am adormit pe acea canapea de lemn, verde. Totul parea pustiu. Probabil nimeni nu ma vazuse, dar asta ar fi reprezentat oricum ultima mea grija. Imi simteam capul greu, si ochii umflati. Grozav. O racelea imi trebuia mie acum. Nu sunt si asa destul de amarat!
Pe langa apasatoarea durere de cap, se mai adaugase si o cumplita durere, una sufleteasca. Ma simteam atat de departe de ce eram acum cateva zile. Eram asa de aproape unul de celalalt. Iar acum, intre noi se intinde un imens si pustiu desert, oceane intregi, si chiar lumi si popoare, poate chiar galaxii. Era revoltator! Incepusem sa ma gandesc la tot felul de inutilitati, cum ar fi, inutilitatea vietii, a omului, si implicit, a mortii...
-De ce trebuie sa intri in nefiinta?
Ma simteam orb, nereusind sa dau un raspuns simplu. Trebuia sa-l gasesc, dar raspunsul parca fugea de mine. Era in fata mea si nu-l vedeam. Niciodata nu l-am vazut. Parca atunci cand trebuia sa-l vad pentru a-l putea prinde, mintea, brusc imi era intoarsa catre orice altceva, cum a fost si acel cersetor.
-Nu inteleg! Pana la urma de ce existi ca fiinta, daca la un moment dat ajungi nefiinta? E revoltator!
Astea sunt aberatii, adevarate aberatii iar eu continuam sa incerc sa mi le explic.
-Nefiinta...Cum poti in nefiinta a intra, fara a te pierde in infinitatea de spatiu si timp? E revoltator!
Eram revoltat, eram suparat si in acelasi timp ma simteam patetic, datorita inutilei mele razvratiri. Totul e zadarnic.

Nu reusisem sa-mi termin gandul, ca dupa ce mi-am ridicat capul, am ramas socat. Un corb, statea linistit pe varful monumentului din fata mea. Se uita parca la mine. Ma masura din priviri, atat de atent, parca si-ar fi calculat cat va manca din mine, atat era de atent. Era ceva sinistru la corbul acela. Nu se misca. Deloc. Pur si simplu, statea, privindu-ma, asteptandu-ma parca sa trec in nefiinta... Parca era de piatra, ca parte din mausoleu. M-am ridicat usor, si am vrut sa vad daca acel corb e real, sau imaginatia imi juca feste. Am intins mana incet catre acea pasare neagra...sinistra...Dintr-o data isi ridicase capul, si a croncanit atat de macabru, de mi-a dat fiori pe sira spinarii. Parca mortii ar fi incercat sa-i anunte. Am cazut pe spate, speriat ca de moarte, vazand cum corbul isi luase zborul, miscandu-si aripile, atat de negre, la fel ca aripile mortii, care mai ca le puteam simti, cuprinzandu-ma cu draga inima. A mai croncanit de doua ori pana ce nu l-am mai putut vedea, iar inima inca imi mai batea cu putere. M-am ridicat neindemanatic de pe spatiul verde, si am luat-o spre casa, mai ingandurat decat venisem ieri seara. Ce era cu acel corb? Ce simteam? Ce era de facut?
Gandurile au inceput sa ma macine.
Macabru...Zadarnic...Revoltator...Infinitate...