Spin de Trandafir [chapter 1]

Odata cu venirea primaverii propun un nou design si m-am hotarat in sfarsit sa ma tin de cuvant si sa ma ocup de un serial nou, un serial care va fi cu totul spontan, pentru ca inca nu am ceva clar definit in minte, dar ma voi descurca eu pe parcurs, si doresc sa fie mai lung decat anteriorul. Serialul va purta numele "Spin de Trandafir" si sper sa va placa.


Spin de Trandafir [chapter 1]


Era zi de primavara, rataceam pe strada care ducea spre mausoleu, printre acele felinare care abia luminau calea, aceeasi strada pustie, aproape parasita; inca simteam mirosul de canalizare si aveam inca treaza acea imagine in mintea mea, imaginea unei singure persoane. Am iubit-o. Inca o iubesc. Dar a plecat. Nu mai e langa mine, as avea atatea sa-i spun incat pana si bordurile ar casca, daca ar asculta. Cum a reusit sa...dar deodata sunt intrerupt de un tip posmogit, cu barba gri, ochi mici si bagati in strafundul capului, imbracat in niste haine zdrentuite si murdare de la atata dormit prin gari si prin parcuri. In cap avea acelasi fes in trei culori, negru, rosu, maroniu, care se se invarteau orizontal, la infinit, si intr-o parte statea jegarit, acel simbol NY deja celebru.
-Dati-mi si mie 3 lei pentru o paine, sa va dea Dumnezeu sanatate!
-Dumnezeu? Ce sti tu despre Dumnezeu?
-Va rog dati-mi si mie...
-Poate ca-ti voi da, daca despre Dumnezeul tau imi vei spune...
-Este mantuitorul sufletelor noastre, sa traiti!
Acel raspuns la prima vedere inofensiv ma sfasiase adanc, si l-am apucat pe sarmanul om, de hainele-i zdrentaroase, lipindu-l de peretele de caramida al unei cladiri vechi, care astepta sa-i fie curmat chinul si sa fie daramata.
-Crezi in Dumnezeu?
-Da, va rog nu ma loviti!
Atunci mi-am dat seama ca deja il inspaimant, si i-am dat drumul usor hainelor lui, inca tinand mainile pe pieptul sau, slab, atat de slab incat ii puteai simti coastele-i miscandu-se inainte si inapoi datorita respiratiei sale...
-Cum poti crede intr-un Dumnezeu, cand nu ai o casa, nu ai o masa, o familie, si pe strazi pustiite, haladui noaptea ca un lup flamand? Cum?
-Eu cred ca El ne va salva pe toti, si pe mine, si pe dumneata, si pe cei bogati si pe cei saraci, si pe cei rai si pe cei buni, laolalta...domnule...
Pentru un om atat de respingator in aparenta, il ducea mintea...
-Atunci al meu suflet de ce oare de izbeliste l-a lasat?
-Ai rabdare, ca El are grija de noi, iar rasplata noastra multa va fi in ceruri!
Am incredintat sfios din cap, aproape regretand ce-am facut, si luand mainile de pe peiptul sau.
-Amin! am zis eu cu o jumatate de gura, scormonind in buzunarul drept al pantalonului si scotand trei lei, ca sa-i dau.
-Dumnezeu sa te ajute domnule!
-Fi binecuvantat omule!
-Stelica, ma numesc!
-Mihai, i-am raspuns si eu, intorcand spatele si vazandu-mi de drumul meu.
Din nou eram singur pe strada, singur in puterea noptii ajutat doar de felinare, si de propriile-mi picioare. Omul acela credea orbeste, credea ca totul e spre bine, ca va fi salvat. Cum putea sa faca asta, cand doar de cersit bani era bun? Ce-l indemna sa faca toate astea? Mie cu neputinta imi pareau. Fara de sens. Eu aveam tot ce-mi trebuie, si dupa ce nu am mai vazut-o pe ea, parca totul s-a sfarsit.
Trebuia sa ajung la mausoleu, sa stau acolo in fata lui, ca sa-mi golesc mintea de ganduri...

Ajungand la mausoleu, am ramas fixat in fata acestuia, fara a scoate un sunet, fara a ma misca, cu privirea pierduta undeva departe de parca eram prezent doar cu trupul, iar mintea absenta mi-era. Ma simteam singur in singuratatea noptii. Dupa un timp, capul mi-l lasasem in jos oftand cu greutate si cu parere de rau in acelasi timp. Apoi capul mi l-am ridicat spre cerul senin, plin de stele, plin de puncte luminoase, care unite ar fi rezultat in constelatii, asa cum noi am fi putut rezulta intr-o familie... Un cer instelat...Atat de frumos...