Teoria conspiratiei si întâlnirea cu Shakespeare

 Cine a fost Shakespeare și care au fost sursele lui de inspirație, dincolo de cele evident, istorice?
Prin această întrebare retorică, am menționat practic tematica peliculei fascinante, realizate în 2011 care merită să fie vizionată. Nu prezintă neapărat ceea ce a fost, ci ceea ce ar fi putut fi, așadar, ficțiunea și fantezia sunt elementele reprezentative ale filmului, dincolo de orice adevăr istoric. Incipitul și finele filmului par desprinse dintr-un seminar literar sau dintr-o piesă de teatru care își stabilește personajele și povestea, redând un aer de poveste în viețile noastre mult prea colorate de cotidian.
Rhys Ifans nu dezamăgește publicul în interpretarea unui Shakespeare anonim pe care (în povestea ilustrată) nici măcar nu îl cheamă Shakespeare. E un aristocrat talentat, dar încorsetat de nobilul statut din cauza căruia nu poate publica sub numele său creații literare geniale. Se folosește de identitatea unui dramaturg obscur pentru publicarea și reprezentarea operelor lui. Paralelă acestei povești a publicării pieselor de teatru e imaginea propriului trecut amoros care îi servește drept sursă de inspirație.
Scenele istorice, de amor , dar mai ales, vocabularul și conduita societății transformă povestea într-o realitate istorică deși, cum am afirmat de la bun început, teoria conspirației care s-a întâlnit cu Shakespeare rămâne doar atât.
Motivele literare care se măsoară în detalii picante și temporale fac deliciul filmului.

Povestea de dragoste dintre regină și nobil atinge cele mai emoționante momente, mai ales, că ficțiunea e pătrunsă de cele mai crepusculare taine.
Recomand cu căldură acest film oricui dorește să se avânte pe teritoriul englez din epoca shakesperiană și să deguste deliciul unor ipoteze neverificate.
Enjoy it!

Pâine coaptă la vatră sau O pagină din viața mea

 În zilele capricioase ale unei primăveri cu toane intrinsece, privesc forma norilor care se pierd în povești nescrise. Observ zborul dragonilor ori aripile unei păsări legendare, mituri ale realității contemporane și mă întreb pentru a nu știu câta oară care e scopul. Care e scopul acestei vieți măcinate de îndoieli, amintiri care se pierd imediat ce orele acțiunii respective apun? Ne naștem să spunem povești de care nimănui nu-i pasă asemenea norilor care dansează într-un ritm lent?
Avem mii de pagini nescrise numite zile și tot ce facem e să scrijelim plictisiți câte o literă dansândă pentru că ne lipsește motivația reală de a parcurge în mod concret pașii unui tango. Ne e teamă să nu ne împiedicăm și să fim ținta batjocurii celor ce dansează divin, uitând că și maeștri au fost cândva învățăcei. Ne aruncăm sufletul în cuptor, sperând să facem o pâine coaptă la vatră perfectă din el, dar nu îl șlefuim niciodată până la capăt. Suntem leneși sau lași, uneori inspizi, alteori prea comuni ca să fim capabili să depășim propria limită pe care singuri ne-am trasat-o. Avem o părere proastă despre noi înșine sau ne îndoim de capacitățile care ne compun personalitatea. De ce?
Oare de ce avem tendința morbidă de comparație sau de a ne simți inferiori altora? Nu e sănătos, doar răvășitor...
Deunăzi, am simțit eclipsa unei luni care îmi acoperea inima, șoptindu-mi îndurerată: "Ești doar un segment menit să-l înlocuiască pe cel pierdut!"

Dar e ceva adevărat în replica asta? Putem să înlocuim segmente la fel ca cele din geometrie, șterse pentru că au fost trasate aiurea? Nu cred că putem înlocui oameni. Nu cred că cineva ar trebui să dea la o parte amintiri sau emoții ce ne-au făcut fericiți cândva. Dar subconștientul nostru tot ne face să înlocuim ceva cu altceva. Așa suntem creați, ne place ori ba. Înlocuim soarele românesc cu cel englezesc, clima norvegiană cu cea belgiană, dulciurile cu fructele, și mai presus de toate, înlocuim relații pe care le credem pierdute cu altele noi. Deci , înlocuim oameni. E legea firii.
Dar cei pe care îi alegem după o poveste eșuată...ei, sunt roata de rezervă sau marea dragoste? Aici e buba cea teribilă pe care fiecare dintre noi trebuie să o tratăm sau o descoperim...

Cum să zbori cu un avion de hârtie

Voi arunca un avion de hârtie proaspăt meșteșugit într-o călătorie nemaintâlnită , spontană și nefabricată încă. Asemenea unui avion de hârtie care nu are nici cea mai mică idee ce orizont va atinge, voi porni și eu, micul lui părinte într-o aventură ficțională pe care pagina virtuală mi-o va îngădui. Nu am nimic în minte în legătură cu genul literar (nuvelă, povestire sau mai știu-eu-ce), am doar dorința de a scrie, de a inventa un univers fără legătură cu cel în care soarele îmi bate la fereastra deschisă, de a creiona personaje, de a fi Demiurg în realitatea mea imaginară. Fascinant, nu-i așa?

Am să deschid aripile avionului meu de hârtie și o să mă lansez odată cu el în 5, 4 , 3, 2, 1...

Ne vedem mai târziu!

Quills sau Penele Destrăbălării

Oare are sens să ne imaginăm o lume mai destrăbălată decât cea de azi? Convingerea că lumea era la fel ca acum în urmă cu secole nu o să mi-o răpească nimeni. Singura distincție e dată de mijloacele de a materializa destrăbălarea cotidiană.

Oamenii de ieri nu erau cu nimic mai buni sau mai morali decât cei de azi. Atâta doar, că le lipseau mijloacele de informare și nu puteau înflori (colectiv) la fel ca acum în ceea ce privește (i)moralitatea.

Pelicula Quills, realizată în 2000, de nume ilustre ale cinematografiei internaționale promovează tema depravării sub toate formele ei, redând cu fidelitate episoade marcante ale Marchizului de Sade. Există și momente ficționale menite să evidențieze biografia enigmaticului marchiz, dependent de scris, de amor sub toate formele lui, de o atitudine trufașă. Talentat și  pervers, imoral și sadic, personajul reprezentat în film ne cucerește prin replicile geniale, dragostea față de creație literară (sunt emblematice scenele în care își scrie operele pe propriul costum sau chiar pe lenjeria de pat, dovedindu-și ingeniozitatea prin combinarea unor obiecte simple menite să joace rol de pană de scris și cerneală ). Geoffrey Rush și Kate Winslet interpretează magistral persoane din Franța sfârșitului de secol XVIII.

Adevăratul marchiz nu se deosebește prea tare de personajul principal al filmului, potrivit surselor biografice. Penele lui sunt la fel de sadice și perverse, dând naștere unor lucrări inițial cenzurate din pricina tematicii și mai ales al stilului literar.

Operele lui sunt brutale, violente, marchează desprinderea totală de stilul dulceag al clasicismului :

„Și în acest timp, Rodin, foarte emoționat apucă mâinile fetei le leagă în sus de inelul unui stâlp aflat în mijlocul camerei de pedeapsă. Julie nu mai are nici o apărare... niciuna... în afara frumosului căpșor ce se întoarce galeș spre călăul său, a nemaipomenitului păr răvășit și a lacrimilor care-i scaldă chipul cel mai frumos din lume... cel mai blând... cel mai atrăgător.”

(citat din "Justine")

Bravii cititori care vor să-l descopere pe acest controversat autor sunt invitați să citească oricare din operele: O sută douăzeci de zile ale Sodomei (1784), Justine (1791), Filozofia în budoar (1795), Crimele amorului (1800) sau antologia de povestiri intitulată Crimele Iubirii.

Vizionare/Lectură plăcută!

Fragmente literare consacrate cu cioburi

Astăzi, 19 aprilie a.c, deschid oficial porțile unor lumi deja creionate de autori consacrați (romancieri, poeți și așa mai departe) pentru a promova rafinamentul în toate aspectele lui. Poate voi recomanda un film bun care portretizează excelent romanul sau voi scrie despre carte ori pur și simplu, voi derula un fragment pe care îl voi aduce în epoca noastră (de divertisment, desigur) sau chiar îl voi rescrie într-un fel comic , după caz. Deschid un joc literar, de creație în care amuzamentul și cultura se vor intersecta.  Consider că mă pot juca cât vreau eu, cum vreau eu și cu ce opere vreau eu. Distrează-te, dragă cititor, lasă umbrele inspirației în fragmentele de cioburi pe care ți le voi aduce! Enjoy it!

Pene de scris, curtezane și demoni în chiloți verzi sau Cronici de Paște

                                   

Miracolul s-a produs, Iisus din Nazareth a înviat din morți și anul acesta, poate cu la fel de multă glorie ca în anii trecuți sau poate cu osteneala generată repetiției unei experiențe sumbre. Cu riscul îmbrățișării unui cinism feroce care mă agasează din când în când, voiam să marchez un nou început al acestui blog abandonat nu-știu-când, nu-știu-de-ce. Totuși, el, bunule prieten, are un savoir-faire care mă determină să-l readuc cumva la viață. Nu întreba! "I would kill you if you only knew its real meaning!" ar spune Bond, James Bond (care altul?) așa că te invit, impertinentule, la lectura articolului.

Revenind la cronica de față, voiam să înseninez zilele londoneze de Paști care au fost la fel de mohorâte ca și cum sfârșitul lumii ar fi scris în penele de nori ce au dansat în zilele de sărbătoare. Hm, zile libere, minivacanță, patru zile libere în care nu ai posibilitatea să ieși într-o lungă peregrinare pentru că vezi tu, clima e aburindă (nu în sens metaforic), laptopul meu se află într-o luptă inegală cu mouse-ul, dragul de el, care nu vrea să își facă datoria în ruptul capului (de ar avea unul), colegii de apartament trântesc uși și ferestre, aruncându-și vocile transpirate de duhoarea nesimțirii de-a lungul întregului apartament și exemplele pot continua. Exemple de maraton al unui weekend aparent invizibil sau prea puțin odihnitor.

Dar știi tu, trecător cititor, ce se ascunde dincolo de momentele vizual-auditive neplăcute? Se ascunde simplitatea. Simplitatea unui maraton de filme (ne)bune pe care l-am făcut cu bucurie, descoperind poveștile unor curtezane venețiene sau existența (imaginară sau reală , totuși necunoscută) a unor lumi paralele în care trecutul și prezentul se contopesc într-un viitor al trecutului (vezi Interstellar, chiar îl recomand), zâmbete și îmbrățișări sincere din partea persoanei iubite, glume și discuții, lecturarea unor cărți interesante în care chiar și demonii poartă chiloți (neapărat verzi!!!) , oamenii sunt supravegheați de Big Brother chiar și în dormitor și obligați să facă exerciții sportive , câinii sunt luați drept oamenii și enumerația poate continua până la intersecția lui Trump cu Putin sau mai pacifistic, până la următoarea furtună de nisip.

Lucrurile simple sunt, așadar, cele mai speciale. Ele ne fac să ne scufundăm iar în cazanul cu smoală când sună alarma (blestemată invenție) pentru că sperăm că la finele zilei să retrăim acele momente deosebite, fie că e Paștele sau o zi obișnuită. Nu trăim pentru orele orbitoare de muncă în care cineva zbiară, altcineva se căiește și un oarecare se aruncă să ocupe un spațiu avantajos în tren. Nu. Trăim pentru clipe. Iar cele mai frumoase clipe sunt cele în care ne regăsim cu zâmbetul pe buze, mustăcind la persoana din fața noastră pe care o apreciem necondiționat, mestecând povești pe care penele de nori ni le pun la dispoziție, aruncându-ne în iureșul unui joc online.
Nu e târziu niciodată să trăim!

Fuge Pamantul

Si tocmai cand toate incepeau sa mearga bine. E ca si cum imi fuge pamantul de sub picioare.