Partea a IV-a -> "Blestemul din Cherrywood", [part IV]
Capitolul 9 - Umbra fara suflet
Sunt satul de aceasta stare pe care o am. O zi intreaga am simtit diferite stari sufletesti, ce m-au epuizat fizic, dar si psihic. E noapte, ar trebui sa trag un pui de somn, alaturi de Samantha, dar ochii nu mi se inchid sub nicio forma...Sunt prea presat de tot ce s-a intamplat. Efecte post-traumatice? Gandesc prea mult, intotdeauna gandesc prea mult...urasc asta. Sunt o fire extrem de lucida, tot timpul gandind inainte de a face ceva, si intotdeauna gandind prea mult dupa ce am facut acel ceva.
E intuneric. Stau in pat, pe jumatate invelit, langa sotia mea. Incerc sa-mi dau seama daca ea doarme. Apoi, ma dezvelesc usor, fara zgomot si ma ridic. Ies din camera, si ma duc pe balcon, sprijinindu-ma cu spatele de perete. Ridic privirea-mi goala spre cerul senin si impanzit de stele. In partea sud-estica vad o semiluna si un luceafar de o frumusete rara, ce-mi lumineaza chipul.
Obisnuiesc sa mai privesc cerul, dar acum, il privesc indurerat, cu speranta iluzorie ca totul se va rezolva de la sine, ca e doar un vis sau...doar ceva trecator. Am ajuns sa cred ca toata viata mea s-a dus, a trecut, iar eu am trait doar in iluzii si minciuni, ca tot ceea ce am facut pana acum, a fost in zadar iar eu am trait doar ca sa fac umbra pamantului...Numai am am nimic. Absolut nimic.
Oftez adanc, coborandu-mi privirea catre pamant. Apoi, aproape cu lacrimi in ochi, ridic din nou privirea si vad o stea cazatoare... Atat de frumos...Am inceput sa savurez pana si cele mai minuscule detalii din viata umana...O adiere usoara, dar rece, imi reaminteste ca trebuie sa iau o decizie importanta. Ce urmeaza sa fac? Samantha si Bryan nu vor putea trai cu un sot si tata fantoma. Trebuie sa plec. Ma duc inapoi in hol, scotocesc intr-un sertar al bibliotecii si gasesc un creion si o bucata de hartie...Las un bilet pentru Samantha...
Incerc sa ma abtin sa nu plang, ma imbrac in haine ocazionale, si ma hotarasc sa plec...Ies din casa, mai arunc o ultima privire ferestrelor si casei in ansamblu, si pornesc la drum, drum necunoscut, care nu stiu unde ma va duce. Sunt ca un lup singuratic ce a plecat in cautarea prazii prin pustia padure siberiana. Sunt doar o umbra, o umbra fara suflet, ce hoinareste neincetat pe strazi pustii, fara tinta...Sunt o umbra...
Se afișează postările cu eticheta Blestemul din Cherrywood. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Blestemul din Cherrywood. Afișați toate postările
sâmbătă, 13 noiembrie 2010
joi, 21 octombrie 2010
"Blestemul din Cherrywood", [part IV]
Partea a III-a -> "Blestemul din Cherrywood", [part III]
Capitolul 7 - Cuvinte ale suferintei
Dupa lungi si indelungi sarutari, a urmat povestirea tuturor evenimentelor petrecute, in cele mai minutioase detalii.
Peretii albi, realmente erau absorbiti de povestea uluitoare ce o spuneam. Acum cred sincer ca au urechi. Tablourile de pe acestia, dispuse intr-o pozitie oarecum suspect de perfecta, florile asezate si ele intr-o pozitie bine aleasa de catre sotia mea, in coltul din dreapta al camerei, langa ferestra cea mare, masa pe care erau asezate diferite foi, majoritatea facturi, si un bol cu fructe, asezat central, toate parca ascultau absorbite, cutremuratoarea mea poveste. Pana si soarele s-a ascuns dupa nori...
Natura intreaga, sotia mea si eu sufeream, ca intr-un tot universal, parca renascut din haos, ca la inceputuri.
Printre cuvintele mele - uneori deranjate de cate o lacrima ce isi croia frumusel drum pe obrazul meu fin - mai vedeam din cand in cand expresiile faciale destul de sugestive ale sotiei mele, careia, faptul ca stau langa ea, si vorbesc cu ea, dupa ce am murit...i se parea mai presus de puterea de intelegere a celui mai mare geniu de pe planeta.
Dupa ce am spus tot ce se putea spune despre ce s-a intamplat, s-a lasat o liniste mormantala, de parca acum mi s-ar fi tinut acele momente de reculegere, dupa ce am fost condus pe ultimul drum. Senzatia pe care am trait-o era atat de sinistra, incat am inceput sa tremur din toate incheieturile corpului meu.
-Nu am crezut ca asa ceva se poate intampla vreodata...izbucni Samantha...
-Draga...
-Asta inseamna ca s-a terminat, nu? Nu mai avem viitor.
Am ramas fara replica, si totodata m-am ales cu un imens gol in suflet, un fel de gaura neagra ce absoarbe tot ce a fost bun in mine, tot ce bun, si tot ce va fi...asta daca, intr-adevar mai e vreun viitor pentru mine si pentru familia mea...
Capitolul 8 - Blestemul Batranei Cherrywood
Timpul a trecut foarte repede, si trebuia sa inceapa stirile. Asa ca, nerabdator am pus mana pe telecomanda, si am pornit televizorul. Dupa vreo doua sau trei stiri din domeniul politic, care pe mine nu ma fascinau sub nicio forma, a urmat stirea grozavului accident din St. Louis, Missouri. Mai mult a fost dat, pentru a reaminti oamenilor, ca in urma cu vreo 50 ani, o batrana, a suferit enorm de mult, dupa ce toata familia ei a murit nevinovata, fiind victima unui accident, in care prinpipalul vinovat a depasit cu mult restrictia de viteza. Batrana de la atata durere, l-a blestemat pe cel care a depasit limita de viteza, si implicit pe cei ce o vor mai incalca. Blestemul se presupune ca afecteaza pe oricine care depaseste 70 km/h, iar acela va muri cu trupul, dar sufletul nu va avea liniste, va ramane pe pamant, sub forma carnala, iar restul lumii sa nu cunoasca identitatea acestuia...Si ironic, acea strada se numea Cherrywood, exact cum o chema si pe acea batrana.
Am ramas stupefiat. Marturisesc sincer, ca in intreaga mea viata, nu am fost lasat fara nicio replica de atatea ori cat am fost lasat in aceasta zi...
Lipsei mele de cuvinte sau de reactie, i s-a alaturat si cea a Samanthei, care era complet distrusa, demoralizata, si parca dintr-o data cuprinsa de o depresie molipsitoare...Imi e greu sa ma uit la ea, dealtfel, mi-era greu sa ma uit si la mine, ori la stiri.
Dar ma mai linistesc intr-o oarecare masura pentru ca, macar acum stiu si eu ce se petrece!
Sunt victima unui blestem...
...To be continued...
Capitolul 7 - Cuvinte ale suferintei
Dupa lungi si indelungi sarutari, a urmat povestirea tuturor evenimentelor petrecute, in cele mai minutioase detalii.
Peretii albi, realmente erau absorbiti de povestea uluitoare ce o spuneam. Acum cred sincer ca au urechi. Tablourile de pe acestia, dispuse intr-o pozitie oarecum suspect de perfecta, florile asezate si ele intr-o pozitie bine aleasa de catre sotia mea, in coltul din dreapta al camerei, langa ferestra cea mare, masa pe care erau asezate diferite foi, majoritatea facturi, si un bol cu fructe, asezat central, toate parca ascultau absorbite, cutremuratoarea mea poveste. Pana si soarele s-a ascuns dupa nori...
Natura intreaga, sotia mea si eu sufeream, ca intr-un tot universal, parca renascut din haos, ca la inceputuri.
Printre cuvintele mele - uneori deranjate de cate o lacrima ce isi croia frumusel drum pe obrazul meu fin - mai vedeam din cand in cand expresiile faciale destul de sugestive ale sotiei mele, careia, faptul ca stau langa ea, si vorbesc cu ea, dupa ce am murit...i se parea mai presus de puterea de intelegere a celui mai mare geniu de pe planeta.
Dupa ce am spus tot ce se putea spune despre ce s-a intamplat, s-a lasat o liniste mormantala, de parca acum mi s-ar fi tinut acele momente de reculegere, dupa ce am fost condus pe ultimul drum. Senzatia pe care am trait-o era atat de sinistra, incat am inceput sa tremur din toate incheieturile corpului meu.
-Nu am crezut ca asa ceva se poate intampla vreodata...izbucni Samantha...
-Draga...
-Asta inseamna ca s-a terminat, nu? Nu mai avem viitor.
Am ramas fara replica, si totodata m-am ales cu un imens gol in suflet, un fel de gaura neagra ce absoarbe tot ce a fost bun in mine, tot ce bun, si tot ce va fi...asta daca, intr-adevar mai e vreun viitor pentru mine si pentru familia mea...
Capitolul 8 - Blestemul Batranei Cherrywood
Timpul a trecut foarte repede, si trebuia sa inceapa stirile. Asa ca, nerabdator am pus mana pe telecomanda, si am pornit televizorul. Dupa vreo doua sau trei stiri din domeniul politic, care pe mine nu ma fascinau sub nicio forma, a urmat stirea grozavului accident din St. Louis, Missouri. Mai mult a fost dat, pentru a reaminti oamenilor, ca in urma cu vreo 50 ani, o batrana, a suferit enorm de mult, dupa ce toata familia ei a murit nevinovata, fiind victima unui accident, in care prinpipalul vinovat a depasit cu mult restrictia de viteza. Batrana de la atata durere, l-a blestemat pe cel care a depasit limita de viteza, si implicit pe cei ce o vor mai incalca. Blestemul se presupune ca afecteaza pe oricine care depaseste 70 km/h, iar acela va muri cu trupul, dar sufletul nu va avea liniste, va ramane pe pamant, sub forma carnala, iar restul lumii sa nu cunoasca identitatea acestuia...Si ironic, acea strada se numea Cherrywood, exact cum o chema si pe acea batrana.
Am ramas stupefiat. Marturisesc sincer, ca in intreaga mea viata, nu am fost lasat fara nicio replica de atatea ori cat am fost lasat in aceasta zi...
Lipsei mele de cuvinte sau de reactie, i s-a alaturat si cea a Samanthei, care era complet distrusa, demoralizata, si parca dintr-o data cuprinsa de o depresie molipsitoare...Imi e greu sa ma uit la ea, dealtfel, mi-era greu sa ma uit si la mine, ori la stiri.
Dar ma mai linistesc intr-o oarecare masura pentru ca, macar acum stiu si eu ce se petrece!
Sunt victima unui blestem...
...To be continued...
joi, 9 septembrie 2010
"Blestemul din Cherrywood", [part III]
partea a doua -> "Blestemul din Cherrywood", [part II]
Capitolul 5 - Intalnirea
Murisem iar eu eram constient de acest lucru...este un lucru complet sinistru...nu am crezut ca asa ceva este posibil, defapt nu m-am gandit vreodata ca o sa mor la 27 de ani. Ma simteam complet distrus, fara niciun punct de sprijin, fara glas, fara putere, fara o minte lucida, fara absolut nimic...eram pe lumea cealalta iar in lumea aceasta nimeni nu ma cunostea.
Dintr-o data imi aduc aminte de Samantha, si mi-am zis ca trebuie neaparat sa o vad...
Am ajuns cat de repede am putut oprind masina putin mai departe de casa, si am ciocanit la usa, imi raspunde sotia mea sau cel putin asa credeam ca e...
-Samantha...Samy, ah, uh, ai vazut, la televizor, eu, in accident...ammm, stirea?!?
Cu niciun chip nu puteam sa controlez ce cuvinte imi ieseau din gura, si imi venea sa-mi dau pumni in cap pentru asta. Apoi o aud raspunzand.
-Ma scuzati, dar nu va cunosc, si ce cautati la mine la ora 8 dimineata?
-Cum sa nu ma...cunoasteti? (am raspuns iritat pentru o secunda, dandu-mi apoi seama ca eram un nimeni acum.)
-Nu, nu va cunosc...
-Sunt...o ruda foarte, ammm, foarte apropiata a lui Randy, uh, sotul dumnevoastra.
(nu imi venea sa cred ce pot scoate pe gura, imi venea sa-mi smulg limba! Ma simeam practic un strain in propria-mi piele!)
-Ruda apropiata? Mi se parea mie ca semanati cu el...dar...
In sfarsit, un prim indiciu...sotia mea putea sa regaseasca similaritatile dintre Randy Gunnarsson si stafia lui...ca sa zic asa.
-Sunt Alex Hammond. (nu m-am putut gandi la un alt nume, patetic.)
-Incantata de cunostinta, Alex.
Mi-a revenit intr-un final culoarea in obraji si capacitatea de a vorbi!
-Ma tem ca nu veti fi atat de incantata cand o sa aflati ce s-a intamplat. Da-ti drumul pe Canalul 7 de stiri.
Sarmana de Samantha, putin speriata si confuza, m-a invitat in casa, iar apoi deschide televizorul pe Channel 7. Jurnalul de stiri de dimineata tocmai luase sfarsit, dar incepeau Stirile de la ora 8.00!
Capitolul 6 - Samantha
Prima stire a fost chiar despre teribilul accident ce a avut loc acum doua ore in St. Louis, la intersectia strazilor Cherrywood si St. George, dintre un BMW M3 in care se afla un anume Dave Culligan si un Lamborghini Murcielago in care se afla Randy Gunnarsson. Se specifica de asemenea faptul ca soferul BMW-ului e ranit destul de grav iar celalalt a murit la spital.
Pe masura ce am ascultat aceasta stire ma uitam intruna la chipul sotiei mele, care se schimba necontenit, trecand de la confuzie la infrigurare, de la infrigurare la spaima si de la spaima la socul puternic ce l-a suferit la auzul cuvantului "mort". In acel moment am auzit un strigat de durere care aproape mi-a spart timpanele, iar apoi vad ochii inecati in lacrimi ai Samanthei.
Atunci am realizat cat de mult ma iubeste Samy si cat de mult am reusit eu s-o supar, atat pe ea cat si pe fiul meu, Bryan, care incepuse si el sa planga din camera alaturata.
Privind-o pe ea, varsand lacrimi, am inceput sa dau si eu frau liber lacrimilor, de aceea m-am ridicat imediat de pe fotoliu si m-am dus s-o imbratisez pe Samy. Am ridicat-o usor de jos, deoarece ramasese in genunchi, pe podea, si am strans-o in brate. Aveam speranta ca nu-mi va vedea ochii inlacrimati, dar prin sufletul meu umblau libere atat de multe sentimente incat nu am reusit sa ma mai abtin.
Pentru o clipa, Samantha s-a oprit din tremurat, isi da drumul din stransoare si se uita cu o totala uimire la mine spunandu-mi vorbele pe care nu am crezut ca o sa le aud:
-Randy!!! Tu esti Randy...Esti Randy nu-i asa? Tu nu ai murit...
Am ramas trasnit la auzul acestor cuvinte, parca reinviasem, ma simteam izbavit. Am inceput sa plang si mai tare imbratisandu-mi sotia, trecandu-mi nasul prin parul ei!
-Samy, cum de ti-ai dat seama? Cum? Te iubesc Samy, te iubesc!
-Deci tu esti...Randy...si eu te iubesc!
Si mi-am unit buzele cu ale ei, intr-un sarut ce a anuntat revenirea la normal.
Dar nu a fost asa...
...
--To be continued--
Capitolul 5 - Intalnirea
Murisem iar eu eram constient de acest lucru...este un lucru complet sinistru...nu am crezut ca asa ceva este posibil, defapt nu m-am gandit vreodata ca o sa mor la 27 de ani. Ma simteam complet distrus, fara niciun punct de sprijin, fara glas, fara putere, fara o minte lucida, fara absolut nimic...eram pe lumea cealalta iar in lumea aceasta nimeni nu ma cunostea.
Dintr-o data imi aduc aminte de Samantha, si mi-am zis ca trebuie neaparat sa o vad...
Am ajuns cat de repede am putut oprind masina putin mai departe de casa, si am ciocanit la usa, imi raspunde sotia mea sau cel putin asa credeam ca e...
-Samantha...Samy, ah, uh, ai vazut, la televizor, eu, in accident...ammm, stirea?!?
Cu niciun chip nu puteam sa controlez ce cuvinte imi ieseau din gura, si imi venea sa-mi dau pumni in cap pentru asta. Apoi o aud raspunzand.
-Ma scuzati, dar nu va cunosc, si ce cautati la mine la ora 8 dimineata?
-Cum sa nu ma...cunoasteti? (am raspuns iritat pentru o secunda, dandu-mi apoi seama ca eram un nimeni acum.)
-Nu, nu va cunosc...
-Sunt...o ruda foarte, ammm, foarte apropiata a lui Randy, uh, sotul dumnevoastra.
(nu imi venea sa cred ce pot scoate pe gura, imi venea sa-mi smulg limba! Ma simeam practic un strain in propria-mi piele!)
-Ruda apropiata? Mi se parea mie ca semanati cu el...dar...
In sfarsit, un prim indiciu...sotia mea putea sa regaseasca similaritatile dintre Randy Gunnarsson si stafia lui...ca sa zic asa.
-Sunt Alex Hammond. (nu m-am putut gandi la un alt nume, patetic.)
-Incantata de cunostinta, Alex.
Mi-a revenit intr-un final culoarea in obraji si capacitatea de a vorbi!
-Ma tem ca nu veti fi atat de incantata cand o sa aflati ce s-a intamplat. Da-ti drumul pe Canalul 7 de stiri.
Sarmana de Samantha, putin speriata si confuza, m-a invitat in casa, iar apoi deschide televizorul pe Channel 7. Jurnalul de stiri de dimineata tocmai luase sfarsit, dar incepeau Stirile de la ora 8.00!
Capitolul 6 - Samantha
Prima stire a fost chiar despre teribilul accident ce a avut loc acum doua ore in St. Louis, la intersectia strazilor Cherrywood si St. George, dintre un BMW M3 in care se afla un anume Dave Culligan si un Lamborghini Murcielago in care se afla Randy Gunnarsson. Se specifica de asemenea faptul ca soferul BMW-ului e ranit destul de grav iar celalalt a murit la spital.
Pe masura ce am ascultat aceasta stire ma uitam intruna la chipul sotiei mele, care se schimba necontenit, trecand de la confuzie la infrigurare, de la infrigurare la spaima si de la spaima la socul puternic ce l-a suferit la auzul cuvantului "mort". In acel moment am auzit un strigat de durere care aproape mi-a spart timpanele, iar apoi vad ochii inecati in lacrimi ai Samanthei.
Atunci am realizat cat de mult ma iubeste Samy si cat de mult am reusit eu s-o supar, atat pe ea cat si pe fiul meu, Bryan, care incepuse si el sa planga din camera alaturata.
Privind-o pe ea, varsand lacrimi, am inceput sa dau si eu frau liber lacrimilor, de aceea m-am ridicat imediat de pe fotoliu si m-am dus s-o imbratisez pe Samy. Am ridicat-o usor de jos, deoarece ramasese in genunchi, pe podea, si am strans-o in brate. Aveam speranta ca nu-mi va vedea ochii inlacrimati, dar prin sufletul meu umblau libere atat de multe sentimente incat nu am reusit sa ma mai abtin.
Pentru o clipa, Samantha s-a oprit din tremurat, isi da drumul din stransoare si se uita cu o totala uimire la mine spunandu-mi vorbele pe care nu am crezut ca o sa le aud:
-Randy!!! Tu esti Randy...Esti Randy nu-i asa? Tu nu ai murit...
Am ramas trasnit la auzul acestor cuvinte, parca reinviasem, ma simteam izbavit. Am inceput sa plang si mai tare imbratisandu-mi sotia, trecandu-mi nasul prin parul ei!
-Samy, cum de ti-ai dat seama? Cum? Te iubesc Samy, te iubesc!
-Deci tu esti...Randy...si eu te iubesc!
Si mi-am unit buzele cu ale ei, intr-un sarut ce a anuntat revenirea la normal.
Dar nu a fost asa...
...
--To be continued--
marți, 3 august 2010
"Blestemul din Cherrywood", [part II]
Partea I o gasiti aici -> "Blestemul din Cherrywood", [part I].
Capitolul 3 - M-am intors in locul in care am murit...
Iesind din magazin, am trantit usa, aproape sa sparg geamul, m-am urcat in masina, si am pornit imediat inapoi sa vad cu ochii mei acel accident, care se putea vedea si pe ecranul televizorului din magazin. Sper din tot sufletul sa fie doar o gluma, sa fie o farsa din aceea, de la camera ascunsa...Incep sa gandesc aiurea...
Am ajuns la intersectia strazilor St. George si Cherrywood, si m-am convins de autenticitatea stirilor...accidentul chiar a avut loc, era chiar masina mea, eram chiar eu implicat, si chiar murisem...Ce naiba se petrece?! Am frisoane! Stau in fata unui accident in care am fost implicat, si culmea, imi vad corpul neinsufletit, cu rani grave la craniu si in zona toracica.
Ma iau sa ii intreb pe politisti, pe medicii din ambulanta daca stiu cine este decedatul si primesc acelasi raspuns - Randy Gunnarsson! Ii intreb si daca ma cunosc, sau daca imi cunosc masina oprita alaturi! Primesc un raspuns iritat: "Nu domnule, nu stiu cine esti, ce vrei? Nu vezi, ca avem treaba?"
Daca as fi avut cum, mi-as fi luat cadavrul de brate, si as fi intrat in el, inapoi...Incep a ma gandi numai la ciudatenii, delirez...Transpir din greu...Simt ca voi lesina...Ma duc cu greutate catre masina, iau bidonul de apa de pe scaunul din dreapta, si beau aproape toata apa, cu restul ma spal pe fata, si-mi umezesc parul.
Sunetul ambulentei...sunetul acela parca venit din Infern, incepe, iar ambulanta pleaca atat cu ranitul din BMW M3, cat si cu muribundul...eu (aflasem ca nu murisem inca, dar nici mult nu mai aveam de trait). Politia mai ramane la locul accidentului pentru a stabili nu stiu ce cauze. Pe mine insa, nu ma interesa decat de mine, sau de celalalt eu, sau de corpul meu...Ce s-a intamplat?
Ma urc in masina, incerc cu greu sa ma stapanesc, fara succes insa. Inima imi batea atat de tare, incat simteam ca in curand ma voi alege cu un piept perforat.
Pornesc, si plec in urma ambulantei...parca acel sunet ma atragea, ma ispitea...imi spunea mereu sa vin, sa accelerez, sa vad ce se intampla cu...mine!
Capitolul 4 - Flash-back.Verdictul
Am ajuns la Spitalul Health Path, aproape imediat dupa ambulanta, si din graba, doream sa fiu alaturi de corpul meu...dar asta nu s-a putut, fiind oprit aproape imediat de asistenta principala:
-Unde va grabiti asa domnule? Cine sunteti? Un act de identitate aveti?
-Sunt....(nu puteam sa spun ca sunt cel de pe targa de mai devreme, m-ar fi crezut nebun)...sunt...o ruda apropiata a celui vatamat.
-Actul de identitate, va rog!
-Nu-l am la mine, (Aveam in portofel in torpedo-ul Lambo-ului, insa era de prisos sa-i arat buletinul unui muribund)...va rog sa ma credeti!
-Bine, dar va rog sa va calmati, luati loc...
Imi arata canapeaua de asteptare, dar la cat de ametit si socat eram eu, imi venea s-o lovesc, ca sa ma lase sa trec. Ma calmez totusi, si iau loc sovaind.
Ma gandesc, ma framant acolo pe canapea, imi iau foc creierii, ma macin atat...cum se poate ca eu sa traiesc, dupa un accident, traiesc ca sa-mi vad trupul ranit grav, si adus la spital, mai mult mort, decat viu. Cum e posibil asa ceva? Am intalnit multe la viata mea, am 27 de ani, sunt casatorit de 3 ani cu Samantha Gunnarsson, si am copil, un baiat de 1 an si jumatate, Bryan.
In copilarie, cand locuiam intr-un satuc in apropierea padurii, din statul Montana, am fost batut de tatal meu cand era beat, mama mea de frica lui, a fugit cu mine, prin paduri, pe timp de iarna, in timp ce lupii urlau si ne urmareau, gata sa sara la noi si sa se giftuiasca din carnea noastra. De atunci am ramas cu ceva probleme psihice, am fost consultat de nenumarati doctori...Ajungand la adolescenta m-am mutat impreuna cu mama in Chicago, Illinois, si am intrat in anturaje periculoase in care alcoolul si drogurile erau la ordinea zilei...Am fost martor cand seful asa-zisului nostru clan, impuscase in cap un om, pentru faptul ca nu a avut de unde sa plateasca drogurile cumparate...Am iesit apoi din acel clan, si am fost urmarit, am fost chiar impuscat in piciorul stang, si nu am avut liniste pana cand nu am plecat din Chicago, in statul vecin, stabilindu-ma in St. Louis, Missouri. Abia aici am reusit sa-mi termin liceul, iar la Facultatea de Management am terminat-o mai mult in genunchi, pentru ca aveam si un loc de munca, ce ma extenua. De-abia de acum viata mea se mai linistise, lucram in domeniul bancar si ma asezasem la casa mea...
Trecuse doua ore crancene, de asteptare si macinare...ca sa aflu din partea doctorului, ca nu a putut face nimic pentru ruda mea...adica pentru mine. Acum am inteles de ce am avut un flash-back - eu murisem!
...
---To be continued---
Capitolul 3 - M-am intors in locul in care am murit...
Iesind din magazin, am trantit usa, aproape sa sparg geamul, m-am urcat in masina, si am pornit imediat inapoi sa vad cu ochii mei acel accident, care se putea vedea si pe ecranul televizorului din magazin. Sper din tot sufletul sa fie doar o gluma, sa fie o farsa din aceea, de la camera ascunsa...Incep sa gandesc aiurea...
Am ajuns la intersectia strazilor St. George si Cherrywood, si m-am convins de autenticitatea stirilor...accidentul chiar a avut loc, era chiar masina mea, eram chiar eu implicat, si chiar murisem...Ce naiba se petrece?! Am frisoane! Stau in fata unui accident in care am fost implicat, si culmea, imi vad corpul neinsufletit, cu rani grave la craniu si in zona toracica.
Ma iau sa ii intreb pe politisti, pe medicii din ambulanta daca stiu cine este decedatul si primesc acelasi raspuns - Randy Gunnarsson! Ii intreb si daca ma cunosc, sau daca imi cunosc masina oprita alaturi! Primesc un raspuns iritat: "Nu domnule, nu stiu cine esti, ce vrei? Nu vezi, ca avem treaba?"
Daca as fi avut cum, mi-as fi luat cadavrul de brate, si as fi intrat in el, inapoi...Incep a ma gandi numai la ciudatenii, delirez...Transpir din greu...Simt ca voi lesina...Ma duc cu greutate catre masina, iau bidonul de apa de pe scaunul din dreapta, si beau aproape toata apa, cu restul ma spal pe fata, si-mi umezesc parul.
Sunetul ambulentei...sunetul acela parca venit din Infern, incepe, iar ambulanta pleaca atat cu ranitul din BMW M3, cat si cu muribundul...eu (aflasem ca nu murisem inca, dar nici mult nu mai aveam de trait). Politia mai ramane la locul accidentului pentru a stabili nu stiu ce cauze. Pe mine insa, nu ma interesa decat de mine, sau de celalalt eu, sau de corpul meu...Ce s-a intamplat?
Ma urc in masina, incerc cu greu sa ma stapanesc, fara succes insa. Inima imi batea atat de tare, incat simteam ca in curand ma voi alege cu un piept perforat.
Pornesc, si plec in urma ambulantei...parca acel sunet ma atragea, ma ispitea...imi spunea mereu sa vin, sa accelerez, sa vad ce se intampla cu...mine!
Capitolul 4 - Flash-back.Verdictul
Am ajuns la Spitalul Health Path, aproape imediat dupa ambulanta, si din graba, doream sa fiu alaturi de corpul meu...dar asta nu s-a putut, fiind oprit aproape imediat de asistenta principala:
-Unde va grabiti asa domnule? Cine sunteti? Un act de identitate aveti?
-Sunt....(nu puteam sa spun ca sunt cel de pe targa de mai devreme, m-ar fi crezut nebun)...sunt...o ruda apropiata a celui vatamat.
-Actul de identitate, va rog!
-Nu-l am la mine, (Aveam in portofel in torpedo-ul Lambo-ului, insa era de prisos sa-i arat buletinul unui muribund)...va rog sa ma credeti!
-Bine, dar va rog sa va calmati, luati loc...
Imi arata canapeaua de asteptare, dar la cat de ametit si socat eram eu, imi venea s-o lovesc, ca sa ma lase sa trec. Ma calmez totusi, si iau loc sovaind.
Ma gandesc, ma framant acolo pe canapea, imi iau foc creierii, ma macin atat...cum se poate ca eu sa traiesc, dupa un accident, traiesc ca sa-mi vad trupul ranit grav, si adus la spital, mai mult mort, decat viu. Cum e posibil asa ceva? Am intalnit multe la viata mea, am 27 de ani, sunt casatorit de 3 ani cu Samantha Gunnarsson, si am copil, un baiat de 1 an si jumatate, Bryan.
In copilarie, cand locuiam intr-un satuc in apropierea padurii, din statul Montana, am fost batut de tatal meu cand era beat, mama mea de frica lui, a fugit cu mine, prin paduri, pe timp de iarna, in timp ce lupii urlau si ne urmareau, gata sa sara la noi si sa se giftuiasca din carnea noastra. De atunci am ramas cu ceva probleme psihice, am fost consultat de nenumarati doctori...Ajungand la adolescenta m-am mutat impreuna cu mama in Chicago, Illinois, si am intrat in anturaje periculoase in care alcoolul si drogurile erau la ordinea zilei...Am fost martor cand seful asa-zisului nostru clan, impuscase in cap un om, pentru faptul ca nu a avut de unde sa plateasca drogurile cumparate...Am iesit apoi din acel clan, si am fost urmarit, am fost chiar impuscat in piciorul stang, si nu am avut liniste pana cand nu am plecat din Chicago, in statul vecin, stabilindu-ma in St. Louis, Missouri. Abia aici am reusit sa-mi termin liceul, iar la Facultatea de Management am terminat-o mai mult in genunchi, pentru ca aveam si un loc de munca, ce ma extenua. De-abia de acum viata mea se mai linistise, lucram in domeniul bancar si ma asezasem la casa mea...
Trecuse doua ore crancene, de asteptare si macinare...ca sa aflu din partea doctorului, ca nu a putut face nimic pentru ruda mea...adica pentru mine. Acum am inteles de ce am avut un flash-back - eu murisem!
...
---To be continued---
sâmbătă, 24 iulie 2010
"Blestemul din Cherrywood" , [part I]
Capitolul 1 - Inceputul
Ma trezesc intr-o buna zi mai devreme decat de obicei. Pe la ora 6.00, ca sa fiu mai precis, ca sa constat ca e vara, deci sunt in concediu, iar nevasta inca dormea in celalalt colt al patului, cu un picior gol, iesind sfios de sub cearceaf. Am lasat-o-n pace sa mai doarma, si m-am dus in bucatarie sa-mi fac o cafea. Deschizand dulapul, am observat ca numai era cafea, asa ca m-am dus pana la baie, apoi m-am imbracat si am iesit afara, in racoarea diminetii pentru a merge pana la non-stop ca sa cumpar cafea. Intru in Lambo-ul meu (e un Lamborghini Murcielago, dar mai am si un Mercedes S320 si un Audi R8), si accelerez in tromba catre primul non-stop. Cu toata viteza pe care o aveam, cam 120 km/h, pentru ca pe drum nu era mai nimeni, si cu toata muzica rock ce o ascultam la maxim...parca dintr-o data am adormit...
Capitolul 2 - A fost un vis ?
Ma trezesc ca dintr-un vis...si vad ca ceasul era 6.02. E vara, sunt in concediu, langa mine in pat, inca dormind, era nevasta mea, al carui picior gol se putea vedea ivindu-se din cearceaf.
- A fost un vis...(spun ca pentru mine)
Ma duc cu pasi repezi in bucatarie sa vad daca e cafea. Si firar, exact ca-n vis...nu era. Ciudat. Plec pana in baie, apoi ma imbrac, si ies afara, la masina. Pentru un moment dat, am avut o ezitare, in privinta carei masini s-o aleg, dar apoi m-am urcat tot in Lambo. Ador masina asta, orice ar fi...
Accelerez puternic catre primul non-stop. Merg cu 120 km/h, ascultand Mudvayne...si parca am mai trait aceste momente. Am cumva un deja-vu ?
Intamplarea face ca acum sa nu mai adorm, si ajung cu bine la destinatie. Iar acolo, raman stupefiat de ce pot vedea pe marele ecran cu plasma din interiorul magazinului...un accident care a avut loc acum cateva minute, la intersectia strazilor Cherrywood si St. George.
- Imposibil...acum cateva minute am venit eu de pe Cherrywood, nu era niciun accident ! (zic eu cu voce tare, fiind prea uluit).
Dar apoi, ca nedumerirea mea sa fie una totala, vad ca in accident erau implicate un BMW M3, negru si un Lamborghini Murcielago, galben, cu numerele mele. Am ramas socat. Ma uit afara, si Lambo-ul meu, era intreg si nevatamat.
-Ce s-a intamplat aici ?
Ma simteam complet daramat psihic...pana si glasul imi pierise. M-am dus la vanzatoare, si o intreb daca a vazut stirea de mai devreme. Aceasta raspunzandu-mi afirmativ, o intreb daca ma cunoaste (pentru ca eram cunostinte vechi, si imi stia dealtfel masina)si primesc un raspuns care m-a uluit: NU! Mai am un pic si izbucnesc!
-Dar pe cel care a fost implicat in accident, il stiti?
-Da...Saracul, mi-a fost coleg de liceu! Ehh, ce sa-i faci, daca avea mania vitezei!
-Cum il chema? (am continuat eu, aproape mort, fara nicio inflexiune a vocii).
-Randy Gunnarsson...dar de ce intrebati?
Am plecat fara sa-i mai raspund, si fara sa mai iau cafeaua...simteam ca o iau razna!
...
Ma trezesc intr-o buna zi mai devreme decat de obicei. Pe la ora 6.00, ca sa fiu mai precis, ca sa constat ca e vara, deci sunt in concediu, iar nevasta inca dormea in celalalt colt al patului, cu un picior gol, iesind sfios de sub cearceaf. Am lasat-o-n pace sa mai doarma, si m-am dus in bucatarie sa-mi fac o cafea. Deschizand dulapul, am observat ca numai era cafea, asa ca m-am dus pana la baie, apoi m-am imbracat si am iesit afara, in racoarea diminetii pentru a merge pana la non-stop ca sa cumpar cafea. Intru in Lambo-ul meu (e un Lamborghini Murcielago, dar mai am si un Mercedes S320 si un Audi R8), si accelerez in tromba catre primul non-stop. Cu toata viteza pe care o aveam, cam 120 km/h, pentru ca pe drum nu era mai nimeni, si cu toata muzica rock ce o ascultam la maxim...parca dintr-o data am adormit...
Capitolul 2 - A fost un vis ?
Ma trezesc ca dintr-un vis...si vad ca ceasul era 6.02. E vara, sunt in concediu, langa mine in pat, inca dormind, era nevasta mea, al carui picior gol se putea vedea ivindu-se din cearceaf.
- A fost un vis...(spun ca pentru mine)
Ma duc cu pasi repezi in bucatarie sa vad daca e cafea. Si firar, exact ca-n vis...nu era. Ciudat. Plec pana in baie, apoi ma imbrac, si ies afara, la masina. Pentru un moment dat, am avut o ezitare, in privinta carei masini s-o aleg, dar apoi m-am urcat tot in Lambo. Ador masina asta, orice ar fi...
Accelerez puternic catre primul non-stop. Merg cu 120 km/h, ascultand Mudvayne...si parca am mai trait aceste momente. Am cumva un deja-vu ?
Intamplarea face ca acum sa nu mai adorm, si ajung cu bine la destinatie. Iar acolo, raman stupefiat de ce pot vedea pe marele ecran cu plasma din interiorul magazinului...un accident care a avut loc acum cateva minute, la intersectia strazilor Cherrywood si St. George.
- Imposibil...acum cateva minute am venit eu de pe Cherrywood, nu era niciun accident ! (zic eu cu voce tare, fiind prea uluit).
Dar apoi, ca nedumerirea mea sa fie una totala, vad ca in accident erau implicate un BMW M3, negru si un Lamborghini Murcielago, galben, cu numerele mele. Am ramas socat. Ma uit afara, si Lambo-ul meu, era intreg si nevatamat.
-Ce s-a intamplat aici ?
Ma simteam complet daramat psihic...pana si glasul imi pierise. M-am dus la vanzatoare, si o intreb daca a vazut stirea de mai devreme. Aceasta raspunzandu-mi afirmativ, o intreb daca ma cunoaste (pentru ca eram cunostinte vechi, si imi stia dealtfel masina)si primesc un raspuns care m-a uluit: NU! Mai am un pic si izbucnesc!
-Dar pe cel care a fost implicat in accident, il stiti?
-Da...Saracul, mi-a fost coleg de liceu! Ehh, ce sa-i faci, daca avea mania vitezei!
-Cum il chema? (am continuat eu, aproape mort, fara nicio inflexiune a vocii).
-Randy Gunnarsson...dar de ce intrebati?
Am plecat fara sa-i mai raspund, si fara sa mai iau cafeaua...simteam ca o iau razna!
...
--To be continued--
Abonați-vă la:
Postări (Atom)