Cum să fii...un Andrei veritabil (Ghid Profesionist pentru Andrei Profesioniști)-Pamflet

În prezent sunt publicate lucrări cu titluri din ce în ce mai trăznite, în special ghiduri menite să-i învețe pe tăntălăi și gogomani de toate vârstele cum să respire oxigen, cum să urle sau cum să facă pipi. Exemplele pot continua. O grămadă de așa-zise cărți sunt cumpărate și citite de consumatorii de telenovele ieftine (da, din păcate, nu se află pe cale de dispariție, idioții! Nu, nu îi deplâng pe dinozauri, dar măcar ei nu batjocoreau cu atâta talent și dăruire întreaga creație!)

De la artisticele volume Cum să fii de-a dreptul uluitoare (și lipsită de creier, dar mândră de aceasta, aș putea adăuga), Jurnalul unui Adam (un fel de pseudo-telenovelă), Cum să scapi de îngrijorare pentru totdeauna, la Cum să te faci dorită de toți bărbații nu e decât un pas mărunt către stupiditate absolută, în traducere, îndobitocire voluntară și inconștientă, marcată prin moda ucigașă de intelect, căci, aceste cărți împreună cu Mr Facebook reușesc să transforme în Frumoase Adormite o mulțime de fete (nu neapărat frumoase).

De la aceeași idee și din pur amuzament, am hotărât să fac un ghid amuzant care descrie ce înseamnă să fie un Andrei adevărat (Pseudo-Andreii de pretutindeni nu fac obiectul acestui studiu...pamfletar).

Să modelăm, cu penelul, cele mai însemnate trăsături de caracter și nu numai:

1. Un Andrei adevărat nu se trezește niciodată la ora perfectă. Fie își lasă gărgăunii din cap să converseze între ei și să-l trezească înainte să pornească marșul alarmei, fie se trezește prea târziu ca să treacă prin deliciul întinderii musculare pe care o prezintă la trezire, fiecare sedentar care se respectă.

2. Un Andrei reușește întotdeauna să își creeze nervi, chiar și în absența oamenilor enervanți. Fie îl incomodează razele soarelui care îl fac să strănute brusc, fie norii atât de colorați încât îl fac să spere că va fi martorul unei furtuni care nu mai apare, fie se plânge în sinea lui că suferă de sute de boli despre care a citit. Dacă nu se aplică niciunul din cazurile menționate, mai mult ca sigur, se va enerva când va asculta la un post de radio o piesă obsedantă care se repetă la fiecare jumătate de ceas.

3.Un Andrei adevărat are memoria selectivă. Este zadarnic să fie interogat într-o secție de poliție ce a făcut între Dumnezeu-știe ce ore, într-o zi oarecare, din simplul motiv că nu va reține o asemenea informație. Totuși, își va aminti adresa celui mai bun local la care a mâncat în luna de miere chiar și câțiva ani mai târziu.

4.Un Andrei nu este impresionat de lucrurile la care are acces, oricât de moderne sau fabuloase ar fi. Un Andrei veritabil se va lăsa fascinat de obiecte care par la prima vedere, puțin impresionante, dar la care nu poate ajunge în cel mai obișnuit mod. Sau pe care nu le poate purta din felurite cauze.

5. Un Andrei nu pierde timpul niciodată (doar dacă lucrează!) El se antrenează în cele mai captivante activități care îl transformă într-un autre. Fie devine un personaj în jocuri virtuale, fie devine altul prin artă de orice fel. Cameleonic în mod natural, Andrei-ul e capabil să-și schimbe locul în care își petrece timpul liber cu zâmbetul pe buze, în căutare de noi aventuri.

6.Un Andrei real e acela care uită să bea sau să mănânce în timp ce își desfășoară activitățile favorite (indiferent de natura lor). Își amintește, ulterior, când tobele din stomac sunt bătute de creaturile gotice care s-au ascuns acolo în vreme ce el privea visător un fulger promițător.

7. Numai un adevărat Andrei ar putea intra în depresie în momentul în care e nevoit să intre în bucătărie. Stingherit și derutat, suferă de teama de a nu-și tăia degetele în timp ce toacă o legumă oarecare (pentru el toate sunt legume oarecare, denumirea legumelor și reținerea acestor nume reprezentând o activitate complet inutilă pentru orice Andrei respectabil).

8. Orice Andrei relaxat se va panica în momentul în care primește apeluri telefonice în timpul liber. Își va frământa degetele, trosnindu-le, va număra muștele imaginare de pe pereți și va trage de timp, sperând ca soneria telefonului să înceteze înainte ca el să apuce (din păcate) să răspundă.

9.Acel Andrei care are treburi oficiale de rezolvat se va stresa dincolo de propriile limite cu speranța că lucrurile se vor rezolva de la sine. Va mieuna, va face dansul ploii și va nota cele mai inspirate blesteme cu scopul rezolvării tribale de probleme. Dacă reușește sau nu, doar el o poate spune.

10. Adevăratul Andrei trăiește în cele mai fascinante lumi (imaginare) și se împiedică de obiectele lumii reale (de pildă, o ușă, un prag, o clanță...).


Acestea sunt cele mai importante reguli de aur pe care orice Andrei respectabil trebuie să le respecte în acest secol. Mult succes!

Teroare

Uneori, cea mai mare durere de care poti avea parte e aceea de a nu avea vreo durere fizica. Ci una psihica. Provocata de cineva foarte apropiat. Si ma refer aici, la apropiere prin legatura de sange, nicidecum la apropierea sentimentala ori emotionala. Nu. Nici vorba. Aceasta durere psihica se suprapune uneia de aceeasi natura provocata de lipsa unei persoane, tot cu legatura de sange. Lipsa, datorata unei plecari. Si a faptului ca nu-i poti spune ce si cum, nu-i poti spune ce vrei sa faci si cum, nu-i poti spune ca vrei sa te apere de cealalta persoana abominabila si autoritara din viata ta, care vrea sa-ti schimbe destinul. Si asta, pentru ca e departe. Si oricum nu are putea. Pentru ca si destinul ei, a fost manipulat si decis de aceasta persoana abominabila. Aceasta durere nu o pot compara cu nimic, cu absolut nimic din scurta viata pe care am trait-o si inca o mai traiesc. Traiesc un cosmar, ce nu inceteaza, nu ma pot trezi din el, sfasiindu-ma tot mai mult, cu fiecare minut ce trece. Ma consuma. Ma imbolnaveste.  E un NOD in gat ce nu-mi da pace. Da. Un NOD. E afurisit. Stiu foarte bine ce e mai bine pentru si ce vreau sa fac, si totusi nu am dreptul la replica, nu pot face nimic ori zice nimic, pentru ca totul s-ar putea intoarce impotriva mea intr-un fel foarte urat. Frica a ajuns deja la un nivel paroxistic.  Ma cutremur zi de zi la ideea ca viitorul alaturi de iubirea mea adevarata, ori ca viitorul profesional o sa fie in totalitate abolit, pentru totdeauna daca fac ceea ce vrea aceasta persoana de la mine, in urmatoare luna. 'As vrea sa dau timpul inapoi' e un cliseu stupid. Eu vreau sa dau timpul inainte, si vreau sa-l dau doar daca reusesc sa rezolv cumva aceasta problema... TEROARE. Nimicnicia e dupa colt, ma pandeste...


For some people, dying at the right moment, is the best solution. A cure. A cleanse. A curse and a bliss at the same time.

Soul

Perceptie. Ce este perceptia? In orice caz nu ma voi apuca sa dau un fel de definitie interminabila despre ce este perceptia, nu ar avea rost. Asta ar fi treaba psihologiei, nu a mea. Eu doar ma aventurez ...ratacesc printre cioburi mici de ganduri, din cauza unei amarate de discutii avute acum ceva timp cu cineva, care-mi spunea ca, si acum citez: “ai un suflet mare”, si mi-am pus intrebarea: “oare avem sau nu, suflet?”. Tot ce se afla mai jos, sunt doar niste idei la care am ajuns eu, asta nu inseamna ca oamenii nu au suflet. Poate nu au, dar acestea sunt doar niste speculatii, niste idei...
Oamenii pot percepe diferite obiecte in diferite moduri: olfactiv, vizual, palapabil etc. Dar ce se intampla de fapt cand perceptia ne este inselata intr-un mod abuziv, influentata de factori externi sau pur si simplu lipseste cu desavarsire. Ceea ce ma intristeaza cel mai tare este faptul ca niciodata aceasta perceptie nu este pura. Din simplul fapt ca ne este mijlocita prin intermediul altor obiecte , care in mod automat denatureaza perceptia umana, care, sa recunoastem, se lasa inselata din ce in ce mai des, fara a fi in stare sa 'vada' decat lucrurile de suprafata.
Dar nu acesta este punctul pe care vroiam sa ma axez. Ci acel punct in care omul, lipsit de o perceptie concreta a sa, crede ceea ce vrea si selecteaza doar ce-i convine.
Spre exemplu, oricine poate percepe masa, unde sta sa manance, tavanul care ii sta deasupra capului si care-l protejeaza, persoana iubita si toate aceste lucruri palpabile, simple, ce ne stau la dispozitie, si le putem vedea din realitatea imediata. Dar ce se poate intampla, cand se trece dincolo de aceasta realitate imediata, iar omul isi pierde capacitatea de a intelege ce se petrece?
Cum percepi, spre exemplu, sufletul uman? Sti ca e acolo, dar nu-l vezi, auzi mereu de el, dar nu l-ai atins niciodata, asadar perceptia acestui fenomen iti este necunoscuta prin urmare reprezentarea sa in mintea umana, lipseste. Si atunci intervine intrebarea “exista?” ; “nu exista?” ; “ce este de fapt?” si multe altele probabil. Se spune dealtfel ca sufletul uman se afla in interiorul trupului nostru, dar daca exista in trupul nostru, parasindu-l dupa moarte, de ce niciodata nu poate fi vazut atunci cand il paraseste, e un fel de spirit, ceva nematerial? Si unde se afla, mai exact? La nicio autopsie, nu s-au gasit marturii pentru o asemenea entitate, si totusi parca suntem fortati sa credem ca exista. Ni se spune “crede si nu cerceta”, dar de ce sa cred, cand am dreptul sa ma indoiesc, de ce sa nu cercetez, daca am fost inzestrat cu ratiune si inarmat cu o splendida capacitate de a-mi pune intrebari, si de a cauta raspunsuri la ele? De ce sa ma rezum sa cred, cand omul de cand se stie, si-a pus intrebari si a cautat raspunsuri. Facand aceste lucruri am ajuns unde am ajuns, nu crezand orbeste in niste lucruri care de fapt nu sunt acolo. Aceasta replica ne este servita mereu, ne este “bagata pe gat” de cate ori punem intrebari, iar raspunsul pluteste asa undeva in aer, fara sa primim un raspuns concret, parca ni se ascunde ceva, ce ar trebui sa stim. As dori sa ma incredintez si eu de existenta acestui “suflet”...Unde se ascunde, ce face, ce scop are, de ce exista? Daca deschid pieptul cuiva il gasesc? Probabil ca nu, de fapt mai mult ca sigur nu, din moment, ce noi oamenii am ajuns sa folosim acest cuvant, mai degraba ca pe ceva normal, simplu, ce ne este la indemana, desi daca suntem intrebati ce este, vom da din umeri si vom incerca sa ne eschivam sa dam un raspuns concret, multumitor si cat de cat relevant, folosind astfel acest cuvant pentru a reliefa natura firii umane, si anume daca un om este bun sau asa cum se cuvine spunem despre el ca are suflet, si viceversa daca omul nu este un tip bun, corect, onest.
Si astfel, raman cu intrebarea pusa, si niciun raspuns primit, cel putin unul care sa ma multumeasca.

Monologul Puterii

Am folosit in titlu "Puterii" cu "P" in loc de "p" pentru a ilustra mai bine conceptul...Pentru ca eu il definesc ca pe un concept...bineinteles, relativ, cum sunt mai toate conceptele pe lumea asta! Puterea, este ceva ce greu poate fi definit de oricare dintre noi. Oricine ar avea probleme daca l-ai intreba acest lucru.
Dupa "indelungi cautari" si "lupte seculare ce au durat cateva minute" am ajuns la concluzia ca nu trebuie sa ma mai obosesc in a defini conceptul, pentru ca stiu deja despre ce e vorba, si despre ce ar trebui sa vorbesc pentru al defini, iar daca voi aveti alte pareri sunteti liberi sa comentati.
Puterea in primul rand o vad ca pe capacitatea cuiva de a manipula alte persoane. Prin manipulare obtii ce-ti doresti. Ganditi-va numai la "cei de la putere", care au ajuns acolo datorita capacitatii lor de a manipula poporul, cel putin o parte din acesta.
Dar adevarata putere nu o poti avea, doar prin manipulare. Ai, intr-adevar, dar ca sa zicem intr-un mod elegant...doar o parte din ea, si nu te poti folosi decat de acea parte.
Pentru a obtine totul, pentru ca lumea oricum e lacoma si intotdeauna va dori mai mult, exista o singura "solutie" ca sa zic asa: Manipularea de sine, sau altfel spus auto-controlul. Daca reusesti sa te controlezi pe tine insuti, reusesti sa-i controlezi si pe altii, si implicit ai puterea pe care ti-o doresti. Si de obicei sa te controlezi...e cel mai greu obiectiv. Si sa nu uitam ca aceste elemente sunt intr-o relatie de interdependenta. Nu poti controla alti oameni fara a te controla si nu te poti controla daca nu sti cum sa controlezi si pe altii. Am putut sesiza asta (si acum nu am pretentia sa va aduc aminte, dar probabil v-a ramas intiparita imaginea) la ultimele alegeri prezidentiale, cand s-au dat rezultatele unor exit-poll-uri, iar Mircea Geoana era in frunte, surclasandu-l pe Traian Basescu...imediat a inceput sa topaie, sa dea din maine si sa radieze de fericire ca a castigat, ceea ce mie cel putin, nu mi s-a parut a fi un comportament de presedinte. Daca vrei sa fi un presedinte, sa poti tine sub control un stat, este fara dar si poate necesar sa te auto-controlezi. Iar Mircea Geoana nu prea avea control (A se tine cont ca inafara de caderea Guvernului Boc, alte viziuni politice numai am, asa ca nu am tinut cu nimeni, de fapt nici nu am fost la vot - oricum cred ca am fi regretat si daca nu ramanea Basescu...).
Asadar - si acum voi apela la limba engleza pentru a formula o concluzie cat de cat poetica, iar daca ati mai auzit de acest citat...e preluat, l-am vazut intr-o poza dar mi s-a parut foarte adevarat - Conquering others is strength. Conquering yourself is true power.

Realitatea Imaginara

Lasand la o parte, esuata postare de ieri, in care "am dorit din toata inima" sa scriu ceva despre ziua Romaniei, dar nu stiam ce; (Failed Attempt at Blog-Posting) de data aceasta voi pleca de la anumite subiecte abstracte, destul de ciudate ele in sine...care nu aveau un scop anume, cel putin pana cand le-am dat eu unul. Am plecat pur si simplu de la niste idei pe care le-am aflat azi la seminarul de Teoria Literaturii...preluate parca din Kant, sau nu mai stiu sigur cine, oricum nu conteaza, daca nu e el, atunci fie. Prima chestiunea ce a sarit in evidenta, a fost faptul ca - si aici dau exemplul stimabilului profesor - daca pun o lampa de culoare rosie pe masa, sau am o masa cu patru picioare, sau ca am o masina cu parbrizul spart, iar eu, fie cunoscator ori necunoscator al acelor obiecte, vazandu-le pot spune despre ele ceva, ce altii nu ar spune, spre exemplu, ca lampa rosie este defapt verde, ca masa are defapt trei picioare in loc de patru si ca acea masina nu are parbrizul spart, inseamna ca eu, prin ceea ce am spus, am facut abstractie de acele trasaturi, sa zicem, ale acelui obiect, fie ele adevarate, false ori simple si banale supozitii. Ei bine, daca aceste spuse ale mele sunt adevarate, false sau simple si banale supozitii, ele pot fi luate in considerare de catre cei din jur ca adevaruri de necontestat, fie din motivul ca nu au luat cunostinta de acele obiecte, fie ca sunt daltonisti (vezi culorile lampii). Aceasta chestiune este des folosita in politica, unde in majoritatea cazurilor oamenii de acolo, sa ziceam in timpul alegerilor, fac diferite afirmatii, adevarate sau false, cum ar fi... ca ei au ajutat la redresarea tarii, ca au ajutat economia, ca a facut nu stiu ce, si nu stiu cum, oricum astfel de evenimente pe care noi ca simpli oameni, nu le putem proba, pentru a lua cunostinta de veridicitatea lor, de aceea am si mentionat mai devreme, despre faptul ca aceste afirmatii din politica pot fi false ori adevarate, dar in general consideram ca sunt false, pentru ca se poate observa din starea generala a statului, sau cel putin asa presupunem.
Oricum, sa lasam politica si sa revenim la chestiunile ce, pe mine in special, la acest moment, ma framanta.
Daca reluam cele spuse mai sus, cu acele obiecte carora, din diferite motive, le pot nega anumite trasaturi distinctive, sau facem doar abstractie de acele trasaturi distinctive, atunci putem la fel de bine sa facem abstractie de chiar existenta lor. Pot nega ca acele obiecte exista cu adevarat. Pot nega ca este o lampa rosie pe masa, pot nega ca exista acea masa cu patru picioare si de asemenea pot nega si faptul ca exista acea masina cu parbrizul spart. Prin negarea acestora, pur si simplu cadem de acord, ca nu exista si ca acele presupuse obiecte sunt doar produse ale propriei imaginatii. Fiind doar produse ale imaginatiei, le pot vedea, si sunt atat de rau pacalit de puterea imaginatiei mele, incat cei din jurul meu, care si ei la fel de bine, pot fi produse ale propriei imaginatii, sunt ferm convinsi ca acele obiecte mai sus mentionate, chiar exista, si pot fi palpabile adica imi pot demonstra ca acele obiecte sunt reale...
Asadar, daca sunt capabil sa ajung la aceasta concluzie, ca anumite obiecte sunt produse ale imaginatiei mele, la fel de bine pot face abstractie de mine, sau mai bine zis de o anumita parte din mine, sa zicem, mana dreapta. Facand abstractie sau negand faptul ca eu am mana dreapta ca si componenta a corpului, practic refuz sa cred ca eu am acea proprietate cat se poate de normala, de umana... pana la urma. Daca pot face asta, la fel de bine pot sa neg existenta mea ca persoana, deci pot spune ca eu la randu-mi sunt produs al imaginatiei mele, in concluzie, nu exist. Dar ar fi impropriu spus ca sunt un produs al imaginatiei mele, din moment ce-mi neg existenta. Acest lucru, ar impune prin sine, existenta unei persoane superioare ca m-a imaginat...cel mai probabil Dumnezeu...
Iar acum, daca am fi sa ne jucam cu aceste idei, am putea spune si ca oamenii pot nega anumite trasaturi ale divinitatii, astfel reusind sa nege existenta unei entitati superioare, luand-o drept un produs ale imaginatiei lor - aceasta idee fiind probabil cea care sta la baza conceptiei ateilor (doar o presupunere).
Acum, putem lesne concluziona ca lumea in totalitea ei, nu exista - fac abstractie de lumea inconjuratoare, ii neg trasaturile, neg existenta unei lumi, neg existenta unei divinitati si ajung la concluzia ca nimic din jur nu este real, totul e fictiv, haos si neant, un produs al imaginatiei....dar imaginatia cui?

Existentialismul ca doctrina filosofica

De ce am ales sa vorbesc despre asta? Simplu...Existentialismul reprezinta "doctrina mea filosofica", eu fiind o persoana subiectiva si sunt pro libertatii individuale si a subiectivitatii.

Existenţialismul - variantă distinctă a filosofiei existentiale- este o doctrină filosofică şi de acţiune caracterizată printr-o accentuare a individualităţii, propagarea libertăţii individuale şi a subiectivităţii.

Cele 12 teme principale ale gandirii existentialiste

• Contingenţa fiinţei umane Fiinţa umană nu este o fiinţă necesară; fiecare dintre noi ar putea la fel de bine să nu fie. Omul există, pur şi simplu, este o fiinţă de prisos.
• Neputinţa raţiunii. Raţiunea nu îi este de ajuns omului pentru a-şi lumina destinul.
• Devenirea fiinţei umane. Existenţialismul nu este o filozofie a chietudinii; el îl invită pe om să-şi construiască viaţa prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării sale prezente.
• Fragilitatea fiinţei umane. Sunt mereu expus propriului meu sfârşit, distrugerii mele ca fiinţă umană, deoarece eu nu exist ca atare decât prin efortul meu. De aici sentimentul de angoasă care ne însoţeşte existenţa.
• Alienarea. Omul în perspectiva sfârşitului este înstrăinat de el însuşi, nu mai are nici stăpânirea, nici posesiunea sinelui.
• Finitudinea şi urgenţa morţii. Filozofii existenţialişti reacţionează hotărât împotriva tendinţei noastre de a ne ascunde acest adevăr fundamental, că existenţa noastră e finită şi se îndreaptă către moarte.
• Singurătatea şi secretul. Fiecare fiinţă umană se simte solitară, impenetrabilă celorlalţi.
• Neantul. Existenţialiştii atei subliniază ideea că omul este o fiinţă-a-neantului, el survine din neant şi se îndreaptă către el.
• Devenirea personală. Omul nu trebuie să-şi trăiască viaţa de pe o zi pe alta, în inconştienţă faţă de destinul propriu, ci trebuie să acceadă la o viaţă cu adevărat personală şi conştientă.
• Angajarea. Omul înseamnă libertate; pentru a-şi construi viaţa, el trebuie să opteze, să aleagă în permanenţă, să se angajeze în raport cu destinul său şi cu al celorlalţi. Alegerea fiind o necesitate (faptul de a nu alege constituie, de asemenea, o alegere), este preferabilă alegerea conştientă, angajarea într-un destin personal alături de ceilalţi.
• Celălalt. Omul constată că în realitate nu este singur: el este o fiinţă alături de cei cu care e nevoit să existe; fiinţa umană este fiinţa-împreună.
• Viaţa expusă. Omul trebuie să acţioneze, să îndrăznească, să-şi pună în joc viaţa - sub permanenta privire şi judecata inevitabilă a celorlalţi.
  

Idealuri, cenusa, neant...

Ce sunt cu adevarat "Idealurile"? Ce ne face sa credem in ele? Cum reusim sa ajungem unde ne propunem sau cum esuam in acest drum, cu sanse de 50% de a esua, 30% de a reusi, 20% sanse de a nu ajunge nicaieri...(Poate ca sunt cam sumbre aceste procente...)
Intr-un "post" menit sa explice titlul acestui blog, "Fall Of Ideals" care suna a Apocalipsa...ar cam fi destul de multe lucruri de relevat...
In primul rand, iata unde a ajuns lumea...din toate punctele de vedere. Lumea a ajuns ca sa zicem asa...la apogeu. Iar daca incerci sa treci dincolo de aceasta limita, probabil te va astepta o cadere/o prabusire. Iar asta se simte deja doar daca priviti in jur. Incepand de la criza economica si pana la grosolona si vulgara tentativa romana de a iesi din aceasta criza cu solutia taierii salariilor si maririi TVA. Aceasta solutie vine ca o "salvare"...pentru ca in loc de doua paini, mancam una etc, fara insa a se gandi ca toate acestea vor duce la scaderea economiei de piata si in primul rand al nivelului de productie facand ca Romania sa intre practic, intr-o gaura neagra.
Dar lasand la o parte aceste "dezbateri politice", o rupere de linie se vede si in viata oricarui om...care la un moment dat, renunta de a se mai lupta pentru idealul sau, si se lasa in voia sortii...un fapt ingrijorator. Si nu numai ca lasam balta toate idealurile noastre din tinerete ci si ajungem niste oameni infami, egoisti si mult prea stresati pentru a mai convietui armonios, fapt relevat si de filosoful Blaise Pascal care spunea ca omul este o fiinta inselatoare, o trestie cugetatoare - - -
Trestie, planta care are nevoie de umezeala pentru a trai, se lasa usor in bataia vantului si se aseamana noua, intocmai, prin acest caracater schimbator, predispus oricand sa incalce cuvantul dat, sau sa isi tradeze un prieten sa zicem, pentru binele personal. With that being said...Omul este fiinta cea mai rea de pe fata acestei planete si totodata cea mai jalnica...
Si uite asa, odata cu maturizarea noastra, intervine si uitarea idealului propus la inceput de drum, acesta ramanand doar ascuns undeva in subconstient pentru ceva timp, apoi disparand complet, idealurile ajungand cenusa, apoi pierzandu-se in neant.

Introducere...in absolut(ul) universal

In primul rand ar trebui sa ma prezint; acesta fiind primul meu “post” pe acest blog…sunt Andrei Cristian Cornea, dar imi puteti spune, Andru/Andu/Andreyutzu, oricum vreti voi. Si doar din pura mea placere de a mai adauga ceva la prezentare…am sa mai spun doar atat: In acest blog “nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar.”(chiar imi place citatul asta)
Si plecand de la acest citat…ce inseamna acest lucru? Ca pot spune aici exact ceea ce vreau, fara cenzura deoarece cu totii avem dreptul la libera exprimare si asta nu exclude exprimarea in scris, intr-un blog. Voi scrie aici, tot ceea ce imi va trece prin cap, imaginat sau nu, bazat sau nu pe fapte reale ori evenimente ce mi-au atras atentia intr-un mod placut sau neplacut, idei, ganduri…sau poate chiar doctrina mea filosofica dupa care imi ghidez viata si asa numitul “lifestyle”.
In concluzie, cam atat ar fi de spus intr-un “post” menit sa fie de introducere…in absolutul universal…sau pur si simplu, in absolut!