Micuța vacanță mare

  Soare, vară, caniculă, furtuni văratice, vânturi neprielnice și pastile de țânțari, aglomerație, transpirație, tărăgăneală și borcane de povești de adormit vecinii- toate aceste elemente se grăbesc să se împrăștie și să-ți aterizeze în capul deja înfierbântat de o temporară insolație. Deci, cum poți obține o mică vacanță mare fără prea multe bătăi de cap, stres, bârfe și mai ales, fără cheltuieli suplimentare?

Răspunsul e chiar în fața ta, micuțule cititor ! Se numește lectură și se administrează ca orice tratament natural, cel puțin de două ori pe zi. Lectura e răspunsul tău la toate aceste întrebări, iar dacă nu îți e pe plac medicamentul administrat, poate ar trebui să schimbi genul literar.

Lucrurile sunt simple. Vrei să-ți retrăiești copilăria, căci vara ți-a moleșit maturitatea și te-a împovărat cu copilărie la pachet? Alege să râzi din răsputeri cu animalele din "Vântul printre sălcii". Kenneth Grahame îți dăruiește un univers al necuvântătoarelor personificate în care îți vei recunoaște până și familia ori prietenii! Cine spune că șeful tău nu ar avea mutrița unui bursuc sau că vecinul enervant care nu te lasă să dormi până târziu nu are maniere de broscoi? 
P.S: Ai grijă să nu le dezvălui și lor asta! 

Sau poate ești genul de aventurier care preferă să călătorească și așteaptă să găsească cele mai bune oferte de vacanță. Nu văd cum te-ar împiedica asta să trăiești o frumoasă aventură livrească în care pirații, hărțile, marea și corabia te îndeamnă să evadezi din cotidian! Robert Louis Stevenson te va călăuzi pas cu pas și îți va asigura aventuri palpitante la tot pasul! 

Ai chef de camping sau de povești populare și nu vrei să te întâlnești cu țânțarii? Nici că se putea mai bine! Profită de ocazia de a citi la balcon sau în orice colț mai umbros despre pieile roșii, legende indiene și alte mituri! 

 Ai dispoziția fermecătoare de a te îndopa cu ciocolată sau cafea? Ai putea foarte bine să le savurezi cu o poveste fermecătoare în care vei afla istoricul unui segmențel de ciocolată, călătorind din Barcelona (Spania) către enigmatica Japonia, fără a uita să staționezi puțin și în frumosul Paris (Franța)! Nu uita să îți procuri din timp romanul "Poftă de ciocolată" și lucrurile vor decurge de la sine! 

Dacă ai plăcerea să te înfrupți și din eternele bârfe, scandalizează pe toată lumea și află-le din cărți! Le vei arăta cunoscuților cu cine se pun în materie de subiecte lacrimogene! Delectează-te cu istorisirea unei curtezane superbe datorită romanului "Dama cu camelii" și descoperă societatea pariziană a secolului al XIX-lea!

Apoi, garnisește-ți cultura generală cu o poveste despre al doilea război mondial, presărată cu spioni, iubiri și teoria probabilității! Descoperă cum sufereau (de căldură) și din dragoste eroii din Maroc și ce secrete ascundeau viețile lor captivante! 

Nu ezita! Transformă-ți vacanța într-un colț de liniște sufletească și despovărează-te de bârfele de pretutindeni!

Fii diferit! Citește! 

O trilogie magică

Am avut parte de o surpriză fabuloasă în ziua în care m-am apucat de citit trilogia unei autoare americane, Deborah Harkness. Profesoară de istorie și romancieră, autoarea m-a cucerit iremediabil cu seria de cărți intitulată All Souls, un titlu sugestiv dacă ne raportăm la făpturile magice care dau viață cărților: vrăjitoare, vampiri, demoni și mai ales încrucișarea dintre aceste specii.

Romanele poartă cu mândrie nume speciale care ne călăuzesc într-o călătorie magică presărată de episoade narative delicios de captivante în care istoria medievală se împletește cu literatura, regalitatea și tradiția reprezentată prin magie străveche, superstiții și ființe de basm ca dragonii.


Cartea pierdută a vrăjitoarelor e incipitul acestui basm modern în care prințesa e o tânără vrăjitoare aparent netalentată, neajutorată care se ascunde sub vălul de mătase al istoriei pe care o predă (Diana Bishop e un alter-ego al romancierei) iar prințul e un vampir atins de o boală incontrolabilă care îi subjugă speranțele către fericire și care ascunde mii de taine (Matthew Clairmont).  Acest prim volum al seriei istorisește povestea de dragoste interzisă dintre cei doi care se țese în camerele unei biblioteci în care tânăra găsește un străvechi pamplisest (Ashmole 782) vrăjit pe care vor să pună mâna toate făpturile magice. Repulsia eroinei față de magie și primejdia în care se găsește îl atrag pe vampir și îl fac să se îndrăgostească iremediabil de fata stângage care preferă să facă yoga ori să alerge, să se plimbe cu barca și să își ascunde puterile magice.

Când Diana devine ținta mai multor ființe supranaturale care vor să o constrângă să le dea manuscrisul, Matthew decide să o aducă la casa mamei lui din Franța pentru a o ajuta. Dar mama lui Matthew este un vampir cu păreri critice și cu o personalitate acidă care urăște vrăjitoarele. Drumul iubirii lor este pavat cu multe obstacole, dar cumva încrederea Dianei în Matt zdrobește fiecare barieră.

Al doilea volum , Școala Nopții farmecă prin posibilitățile călătoriei în timp și prin descrierea Angliei elisabetane. Totodată, Praga și Paris reprezintă alte puncte de atracție inedite pentru cititorii fermecați, dar mai ales personalitățile istorice și literare care își fac apariția în această parte a poveștii. Christopher Marlowe și regina Elisabeth I sunt imortalizați prin felul în care au fost creionați în istorisire. Diana descoperă că e călătoare în timp și primește o educație magică magnifică în Londra secolulului al XVI-lea.  Își reîntâlnește tatăl (și el era un călător în timp) și își cunoaște socrul, pe Philippe Clairmont. Dacă reușește să-l cucerească pe Matthew în adevăratul sens al cuvântului și să înțeleagă puterea ei de țesătoare sau să își dreseze dragonul lăuntric sunt alte elemente pe care orice cititor trebuie să le descopere singur. Limbajul epocii și comicul de situație precum și momentele de suspans sunt foarte bine legate în spațiu și timp.

 

Ultimul volum al acestui basm romanesc este intitulat Cartea Vieții și realizează trecerea de la epoca elisabethană la cea contemporană, aducând preocupările și problemele din primul volum într-o intersecție narativă spectaculoasă spre a oferi un deznodământ la fel de fantastic. Diana și Matthew au de străbătut un lung drum spre fericire dar se pare că au ajuns către finele acestuia. Conflictele lăuntrice și cele magice sunt o normalitate iar capitolele presărate cu notițe care prevestesc zodiacul unor anumite perioade ale anului zugrăvesc cu nonșalanță fiecare eveniment epic la care lectorii vor fi martori.

M-am îndrăgostit de aceste cărți în mod ireparabil, de chipul sub care pictau ele expresii în limbile latină și occitană, de construcția personajelor și mai ales, de irealismul promovat care mi-a fermecat fiecare clipă petrecută citindu-le. Prima carte m-a fermecat cel mai tare deși au fost o mulțime de surprize care m-au așteptat și în al doilea volum. Singurul lucru care m-a supărat puțin a fost felul brusc în care s-a terminat povestea. Mă așteptam la cel puțin un epilog profund cu privire la familia Dianei câțiva ani mai târziu...

Totuși,  mi-a plăcut foarte tare principala idee de la care s-a pornit întreaga poveste: un manuscris tăinuit de secole, vrăjit care unește toate ființele supranaturale și nu numai. Temele și motivele literare precum identitatea, toleranța, cunoașterea, supraviețuirea, magia , furia sângelui , familia sunt elemente care ar trebui să ne servească și nouă în propria noastră poveste de viață, un anumit model.

Narațiunea care a început și a terminat cu un narator subiectiv (Diana) a primit și câteva elemente de obiectivitate prin naratorul omniscient care relata totul la persoana a treia, cel puțin la nivel fragmentar.

Recomand această trilogie tuturor celor care poartă în suflet magia copilăriei și nu se tem de provocarea marilor file! Lectură plăcută!

Cum să călătorești în timp și să rămâi în viață-Culorile Dragostei, o trilogie de vis

 Vă plac călătoriile în timp?
 Dar voi lor?
 Și ele nouă!

Acestea ar fi fost vorbele maestrului-păpușar de cuvinte care a fascinat și continuă să marcheze copilării nenumărate, unicul, irepetibilul, inegalabilul...Ion Creangă!

Da, știu, vă gândeați că urma să trâmbițez numele lui "Floriiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiin" Călinescu! Dar nu sunt fană și nici nu scriu o cronică despre emisiunile difuzate în anii '90 la PRO TV.

Subiectul cronicii e unul cât se poate de ficțional și de aceea am fost cât se poate de atrasă de trilogia a cărei tematică urmează să o dezvolt. Scriitoarea germană, Kerstin Gier, a realizat o poveste delicioasă în trei cărți minunate, care a avut ingredientele succesului- istorisirea pendulează între secolul nostru și trecut, ajungând până la epoca lui Shakespeare, care, între noi fie vorba, are o apariție micro-episodică, se dezvoltă în iureșul comicului de situație și de limbaj, evidențiază mituri și superstiții de mult uitate (așa-zisa nemurire a Contelui de Saint Germain, mitul pietrei filosofale, fantome, gargui și puteri speciale) și parcurge sentimentele umane complexe precum invidia din sânul unei mari familii, relații de prietenie, fiorii primei iubiri ș.a.m.d. 

Titlurile semnificative ale trilogiei Culorile Dragostei sunt mărturii ale indicilor pe care autorul le țese spre a ilustra mobilul care dă naștere fiecărui volum.

Primul dintre ele este Roșu de Rubin și se concentrează asupra eroinei, Gwendolyn Shepherd, aparent o adolescentă obișnuită care face parte dintr-o familie nobilă, dar trăsnită a secolului nostru. Membrii familiei ei ascund o mulțime de secrete printre care și faptul că de-a lungul generațiilor a existat o persoană care a moștenit gena călătorului în timp. Deși toată lumea o pregătește pe snoaba ei verișoară, Charlotte, se dovedește că Gwendolyn e cea care a moștenit gena, spre disperarea tuturor. Astfel, tânăra e nevoită să călătorească în timp împreună cu Gideon de Villiers, moștenitorul genei călătorului dintr-o altă familie respectabilă. Momentele surprinse în roman sunt comice, mai ales că fata nu a primit o educație corespunzătoare , spre deosebire de verișoara ei invidioasă. Deși Ordinul Lojei Gardienilor ar trebui să le asigure adolescenților călătorii în timp cu ajutorul cronografului (aparatul care controlează călătorii în timp) care să nu le pună viețile tinere în primejdie, cei doi sfârșesc prin a fi față în față cu moartea de câteva ori. Mai mult, Gwendolyn descoperă că există și o misiune de îndeplinit-aceea de a recolta sângele tuturor celor douăsprezece călători în timp (care au trăit în secole diferite, desigur) pentru a creea piatra filosofală, antidot pentru toate bolile lumii, după cum susține Contele de Saint Germain , lider malefic al Organizației care a trăit în secolul al XVIII-lea. Primul cronograf fusese furat de verișoara ei și de o rudă îndepărtată a lui Gideon, stârnind controverse multiple.

Al doilea volum, Albastru de Safir , urmărește evenimentele care succed antipatia pe care cei doi adolescenți o resimt unul față de celălalt, sentiment care se transformă pe nesimțite în iubire, precum și dezvoltarea puterilor speciale ale fetei care poate vedea fantome și purta conversații cu acestea. Dincolo de tonul sobru al tainelor care îi înconjoară pe cei doi călători în timp, o mulțime de momente amuzante iau naștere începând cu apariția lui Xemerius, fantoma unui demon-gargui, asemănător celor care ne delectau privirile în animația Cocoșatul de la Notre-Dame în copilărie. Simpaticul pet al fetei este deosebit de curios, curajos și inteligent, conferind o pată de culoare specială romanului. Profețiile sângeroase ale Gardienilor precum și încercările Alianței Florentine de a-i anihila pe călătorii în timp trezesc prea multe întrebări fără a genera răspunsuri, răspunsuri necesare pentru siguranța celor doi.

Ultimul volum al trilogiei, Verde de Smarald dezleagă enigmele poveștii în cele mai neașteptate moduri. Duelurile, balurile și seratele, obținerea pietrei filosofale și dezvăluirea identităților secrete ale unor personaje importante sunt cruciale pentru despletirea ițelor țesute în jurul poveștii. Călătoriile în timp pe care Gwndolyn și Gideon le fac cu sau fără monitorizare par să le ofere răspunsurile necesare spre a croi un plan menit să îi ajute să rămână în viață. Numărătoarea inversă a început, nimic nu e ceea ce pare, iar personajele pozitive au uneori cele mai întunecate secrete!

Romanele subiective conferă o stare pozitivă de destindere, de amuzament, dar și de intrigă, în funcție de episoadele narative, dar reușesc să ne absoarbă preocupările lumești, cel puțin, preț de câteva ceasuri, în vreme ce povestea delicios de bine portretizată ne cucerește iremediabil și definitiv. Deși sunt trei romane, ele pot fi citite cu rapiditate și ușurință, întrucât povestea e redactată asemenea unei confesiuni subiective, promovând un limbaj contemporan, comic, condimentat cu pasaje extrase din cronici ale Gardienilor spre a conferi autenticitate poveștii.

Cele trei filme care au portretizat întreaga poveste au fost create total neinspirat, respectând mult prea puțin cărțile autoarei, singurele elemente frumos conturat fiind date de caracterul personajelor.

Recomand aceste cărți oricui vrea să evadeze din cotidian și să se piardă în lumea fascinantă a magiei literaturii!

Mincinoșii sau Un Grup de Pierde-Vară

Romanul Mincinoșii scris de E. Lockhart e tangibil la nivel emoțional, deși pare un alt roman banal, cu și despre adolescenți, cel puțin, la prima vedere. Este un volum subiectiv, redactat pe un ton confidențial, uneori sarcastic, alteori pueril, pendulând între adolescență, copilărie si pragul de maturizare pe care eroina se străduiește să îl treacă.
Se citește extraordinar de ușor, grație oceanului de dialoguri contemporane, limbajului
dulce-amărui și a intrigii care provoacă intelectual cititorul.
Incipitul e simplu, ironic și mai ales, mincinos:

„Bine-aţi venit la minunata familie Sinclair.
N-avem niciun criminal.
N-avem niciun dependent.
N-avem niciun ratat.
Familia Sinclair e compusă din indivizi atletici, înalţi şi frumoşi. Suntem democraţi, cu avere, din tată în fiu.
Nu contează dacă unul dintre noi e îndrăgostit până la disperare, absolut până la disperare.
Atât de îndrăgostit încât trebuie luate măsuri la fel de disperate.
Nimeni n-are nevoie de nimeni.
Nimeni nu greşeşte vreodată.
Trăim, cel puţin pe durata verii, pe o insulă privată, în apropiere de linia de coastă din Massachusetts.
Poate că asta este tot ce trebuie să ştiţi."

 Povestea se concentrează pe amintirile unei adolescente care face parte, aparent, dintr-o familie perfectă, care trăiește într-o lume perfectă. Suferind un accident grav, tânăra nu își amintește tragedia care i-a lovit familia, deșteptând conștiința din ultimii membrii rămași în așa-zisul Olimp. Intriga se declanșează cu atât mai pronunțat cu cât nimeni nu îi dezvăluie mai mult de câteva frânturi din cele întâmplate în aceea vară dramatică.
Minciunile repetate, conștiinta problematică și subtila tematică a fantomelor trecutului sunt laitmotive care se suprapun în fiecare episod narativ.
Nimic nu este ceea ce pare. Ambiția și impulsivitatea distrug totul în jurul universului perfect.

Cadence Sinclair Eastman, eroina cărții, se găsește la răspântia dintre dreptate și armonie pe care încearcă să o insufle mamei sale și surorile ei, care purtau un conflict deschis pe tema moștenirii la scurt timp de la moartea mamei lor. Alături de grupul verilor ei +Gat, nepot al iubitului mătușii ei, care devine prima ei iubire, Cadence se străduiește să rezolve dilema familiei. Grupul Mincinoșilor apare constant în volum, oferind indicii cu privire la faptele trecutului care continuă să agonizeze o eroină a cărei memorie o înșală în fiecare zi. Mințită de proprii prieteni, de mamă, precum și de verii mai mici, Cadence se străduiește să recompună piesele de puzzle ale propriului trecut pentru a afla care e crâncenul secret care a condus la armonizarea familiei câțiva ani după accident, dar care i-a produs amnezie parțială.

Adevăratul deznodământ se dovedește mai șocant și mai tulburător decât părea posibil. Tainele care își dezleagă misterele pot cauza mai mult rău decât bine, împletindu-și surpriza cu o aprigă furtună emoțională.

Cartea merită citită, ba chiar, pe nerăsuflate, pentru că ascunde o poveste în spatele căreia se ascunde un mesaj revelator pe care oricine ar trebui să-l înțeleagă.

Carpe Diem!

Literatură matematică

Oare s-a gândit cineva că uneori originea scrierii literare se regăsește în unele formule matematice? La fel cum 2x2=4, literatură îmbracă uneori veșminte aritmetice, constituite pe ecuații, doar de aceea, forma îi e reprezentată de litere! Există romancieri care aritmetizează (nu știu sigur dacă există termenul, dar mă distrează) propria operă. Realizează o serie de calcule ce compun etape ale basmului popular: avem un erou, un anti-erou, o situație încâlcită pe care eroul nostru trebuie să o dezlege cu o iscusință mai mare decât îmi legam eu șireturile la grădiniță pentru a se reveni la situația de echilibru (starea normală a lucrurilor când oamenii pot bea șampanie fericiți, lipsiți de grija vreunui atac terorist sau ceva similar). Evident, normalitatea descrisă e o anomalie astăzi când atacurile teroriste înfloresc când te aștepți mai puțin...

Am amintit într-una din cronici despre romanele lui Dan Brown, mai precis când făceam o mică paralelă între lucrările lui și Biblia Pierdută . Cronica de față îmbrățișează opera lui (evident, nu mă refer la toate cărțile), mai ales că Brown e unul din romancierii îndrăgostiți de artă și matematică (?) cum voi fi demonstrat până la finele micului eseu.

Am citit câteva trilogii până acum, una din ele, aparținând acestui scriitor. Codul lui Da Vinci, Îngeri și Demoni și Inferno nu au fost romanele menite să scape privirii mele împletite de curiozitate. Primul roman mi-a fost recomandat de o bună prietenă în timpul facultății, dar se găsea deja pe lista mea la ora, minutul și secunda recomandării, așa că îmi frecam mâinile de bucurie la gândul că într-o zi voi avea destulă vreme să citesc cartea și să pricep de ce a făcut subiectul atâtor critici. Am citit-o, am descoperit povestea, mi-a plăcut cum a fost scrisă, am trecut la următorul roman și tot așa până ce am terminat trilogia faimoasă, astăzi deja ecranizată, menită să-l transforme pe Tom Hanks în iscusitul profesor Robert Langdon. Totuși, deși eu am citit doar trei din romanele autorului, eroul acestuia face parte și din distribuția altor romane (deci, conceptul de trilogie e doar un fel de a marca numai cărțile pe care eu le-am citit, nu toate cele existente)!

Aș minți dacă aș pretinde  că nu m-am bucurat să văd povestea fiecărui roman, să încerc să dezleg enigmele cele mai încrucișate, să mă joc de-a anticipatul ori să dansez pe pașii populari ai teoriei conspiraționale ivită în fiecare caz. Am călătorit în Franța, Italia, Elveția fără să îmi părăsesc locuința, dar acesta e unul din avantajele pe care fiecare carte o conferă cititorului.

Cărțile sunt scrise într-un ritm alert, încununate cu detalii artistice, istorice, religioase, bine documentate astfel încât un adevărat cititor încheie romanele cu sentimentul de satisfacție că ar fi participat la un seminar pentru că acele goluri din minte i s-au umplut cu informații (mă refer la cele non-ficționale).

Problematica scriitoricească a autorului (doar din perspectiva mea, desigur) e dată de obsesia lui literară de a face o disecție amănunțită asupra religiei cu ocazia fiecărui roman.

Cum bine am menționat, citind o carte, citești întreaga trilogie (mai puțin detaliile savuroase). Cele trei cărți sunt realizate pe aceeași ecuație matematică, de gradul II. Autorul folosește aceeași formulă clasică pentru a descoperi necunoscuta ca să gustăm acel happy end.

Ei bine, rețeta e simplă: se adaugă una bucată profesor universitar de Simbolistică (eroul trilogiei care deși traversează întotdeauna cele mai teribile experiențe, e salvat de la moarte în ultima clipă, asemenea unui Harap-Alb american, de vârstă medie), se condimentează o situație primejdioasă, făcută să declanșeze sfârșitul lumii (la nivel teoretic, principial, material, religios ș.a.m.d) , se presară cel puțin o crimă ritualică, deschizătoare de teorii conspiraționale, se călește profesorul cu o duduie episodică a cărei legătură cu victima e evidentă (de fiecare dată, o altă fată devine aliatul profesorului în descoperirea adevărului), separat, se fierb interesele anti-eroilor la foc mic, pentru ca în final cele două amestecuri să se regăsească la final de poveste pentru o luptă finală și un sfârșit epic.

Fiecare mirodenie finală e adăugată la un epilog.

Brown realizează o disecție asupra vieții religioase, punând-o într-o lumină obscură în fiecare roman. Dacă în primul dintre ele se concentrează pe viața intimă a Mântuitorului (volum care a adus la vremea publicării, o serie de controverse și dezbateri pe tema acestei ipoteze), al doilea dezbracă perfecțiunea monahală (perfecțiune la nivel ideal, căci toți credincioșii doresc să știe că masa preoțească e una morală) și demonstrează cum un om lipsit de credință poate fi mai bun decât un preot, ultimul parcurge episodele narative ale Infernului conceput de Dante ca pretext literar, oferind eroului veritabile viziuni infernale.

.

Acestea sunt amănuntele literare.
Dar fiecare roman e îmbrăcat în aceleași haine (deși de culori diferite), așa că jocul literar rămâne același. Tot profesorul universitar, acel hommo universalis din trilogie , e făcut să salveze lumea și să demonstreze întotdeauna cum autoritățile locale, oricât de specialiste sunt, reprezintă definiția imbecilității. Sunt departe de a fi organizați, punctuali, informați și așa mai departe.

Cel puțin, romancierul e generos cu citatele delicioase, spre a ne oferi , indirect, felul în care trebui să-i citim romanele:

Mintea vede ceea ce vrea să vadă. - Codul lui Da Vinci

Ceea ce contează cu adevărat este ceea ce crezi. -Codul lui Da Vinci

Nimic în creștinism nu e original. (idee care se repetă și în Îngeri și Demoni) -Codul lui Da Vinci


Ştiinţa îmi spune că Dumnezeu trebuie să existe. Mintea îmi spune că niciodată n-am să-L pot înţelege. Dar inima îmi spune că nici nu trebuie s-o fac. -Îngeri și Demoni

Dumnezeu nu este o fiinţă omnipotentă şi autoritară care ne priveşte de sus, ameninţând să ne zvârle în căldarea cu smoală dacă nu ne supunem. Dumnezeu este energia care curge prin sinapsele sistemului nostru nervos şi prin cămăruţele inimii noastre. -Îngeri și Demoni

Uneori, revelația divină nu înseamnă altceva decât ajustarea propriilor capacități mintale pentru a auzi ceea ce sufletul știe dintotdeauna. -Îngeri și Demoni

Când e disperat omul devine animal. -Inferno

Caută și vei găsi! -Inferno


Harta infernului a lui Botticelli era de fapt un omagiu adus unei lucrări literare din secolul al XIV-lea, una dintre cele mai cunoscute ale patrimoniului universal… o viziune macabră a iadului care impresionează chiar şi în ziua de azi.- Inferno

Spre a concluziona, mi-au prins bine aceste călătorii în ciuda aritmeticii lor obositoare și îmi doresc să scotocesc și celelalte romane ale lui Brown.

Curcubeul Paradoxului sau Hoțul de Cărți

M-a impresionat. Mi-a adus un nod în gât în momentele culminante (deloc rare) și mi-a făcut inima să bată la fel de puternic ca și cum aș fi alergat într-un maraton, asemenea lui Rudy, unul din cele mai dragi personaje din roman. Drag mie, desigur. Probabil, drag si autorului, dar și personajelor, având în vedere felul în care a fost portretizat. M-a făcut să uit de camera în care citeam, să observ culorile descrise, să privesc cu mai multă atenție un nor, să uit de zgomotele de fundal făcute de colegii mei de apartament fără minte. M-a făcut să respir acele vremuri în care nu am trăit (cel puțin la nivel ficțional), să mă ascund de bombardamente și să citesc alături de ei, gustând o dezgustătoare supă de mazăre. Romanul a făcut toate astea...

Înainte de toate, trebuie să afirm că e un roman-curcubeu în care fiecare episod narativ e colorat, fiecare pagină aduce o nouă nuanță de sentiment, pictat într-o nouă culoare. Structura volumului e definită de culori, de desene, de cuvinte savuroase cu care Markus Zusak s-a jucat spre încântarea noastră, a cititorilor de pretutindeni, pentru a degusta cu ușurință cele peste cinci sute de pagini ale poveștii. În ciuda volumului de file, se citește foarte ușor, intriga și felul de a istorisi, atrăgând noi pagini de lectură până când, cu durere, realizezi că ai terminat...romanul!

Este o carte despre viață și despre moarte, despre supraviețuire și despre umanitate, despre dragostea pură și adevărată care se înalță dincolo de sfera existențială, pe fondul Celui de-al Doilea Război Mondial.

Hoțul de Cărți rămâne un roman nemuritor al ipotezelor, al adevărului general despre oameni, un portret al caracterelor oamenilor speciali care poartă masca indiferenței spre a nu-și arăta adevăratele sentimente și mai ales, pentru a-și ascunda inima caldă pe care o au.

Relatată din perspectiva Morții care e reprezentată ca un înger obiectiv, povestea e delicioasă, marcând cuvinte și expresii extraordinar de zemoase, menite să ne smulgă un zâmbet involuntar și chiar hohote de râs! Deși pare să fie complet detașată de oameni și poveștile lor, ea e puternic umanizată de-a lungul secvențelor epice, istorisind cu un umor contagios, o poveste adevărată, după cum afirma ea. Mama adoptivă a eroinei pare să fie o altă marcă epică a Morții. Amândouă poartă o mască menită să inducă teama sau duritatea, dar de fapt, demonstrează o sensibilitate sfâșietoare. Felul în care Moartea-Povestitoare se adresează în mod direct cititorului prin confesiuni sau prin explicarea unor termeni semnificativi care evidențiază temele și motivele literare este un alt motiv pentru care oricine ar trebui să citească această carte.

Subiectul romanului debutează și sfârșește dramatic: personajul principal este Liesel, o fetiță de zece ani, nevoită să-și schimbe traseul destinului, printr-un joc nemilos al vieții politice din Germania nazistă. Astfel, copila parcurge un drum inițiatic al vieții pe care-l începe cu călătoria spre părinții adoptivi, însoțită de propria mamă și de fratele ei mai mic. Viața copilei e transformată brusc și adaptarea ei se face greoi, dar cu pași siguri. Intriga cititului e o temă simbolică prin care se deduce faptul că studiul necontenit și imaginația pot fi adevărați eroi, salvând vieți în momentele cruciale. Fata nu știe să citească, este umilită din această cauză la școală, dar tatăl ei adoptiv, eroul ei indirect, alături de soția primarului, cum se va demonstra ulterior, o învață să citească, în cruntele nopți de coșmaruri care o bântuie pe copilă. Umanitatea nemților de rând care deși par uneori duri sau dușmănoși, sfârșesc prin a-și ajuta semenii (uneori, chiar și pe evrei, in taină, desigur), e mistuitoare și neobișnuită, în special pentru epoca nazistă. Asemenea unor copii, se bucură de dispute și de înjurături ce par alese pe sprânceană, dar nu ezită de a se susține reciproc în momentele de cumpănă istorică (Rudy, micul băiețel năzdrăvan care suferă de o foame nesfârșită și fură cu plăcere în timpul liber, învață să dăruiască pâine evreilor oropsiți aflați în drum spre lagăre de concentrare, Rosa, mama adoptivă a lui Liesel, veșnic pusă pe harță, acceptă să-l găzduiască pe fiul evreu al bărbatului care i-a salvat viața soțului ei în Primul Război Mondial, iar exemplele de genul acesta pot continua, fără o încheiere stabilită).

Nu intenționez să stric surpriza noului cititor, prin urmare nu o să redau o istorisire detaliată a poveștii!

E de ajuns să afirm (încă o dată) faptul că acest roman e construit atât de bine, de matur și de copilăresc în același timp, încât fiecare persoană se poate regăsi în cuvintele sale, cel puțin, preț de o pagină!

E genul de roman care poate dărui o poftă nestăvilită de lectură, însumând o adevărată dependență de cărți!

Iată câteva din cele mai dulci citate pe care le-am degustat în timpul lecturii:

„Cuvintele. De ce trebuiau să existe? Fără ele, nu ar mai fi nimic din toate astea. În lipsa cuvintelor, Fuhrerul nu era nimic. Nu ar fi prizionieri care șchiopătează, nevoia de consolare sau de trucuri cu vorbe care să ne facă să ne simțim mai bine. La ce sunt bune cuvintele?”

"Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc şi posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit la momentul potrivit. Consecinţele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor şi în cel mai rău. Văd urâţenia şi frumuseţea lor şi mă întreb cum poate cineva să fie în două feluri în acelaşi timp. Totuşi, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii, lăsând la o parte orice altceva, au bunul-simţ de a muri."

„El era nebunul care se pictase în negru și învinsese lumea. Ea era hoțul de cărți fără cuvinte. Aveți încredere în mine, cuvintele urmau să vină, și când vor fi sosit, Liesel le va ține în mână ca pe niște nori și le va presăra ca pe o ploaie.”

P.S: Deja îmi frec mâinile de satisfacție pentru că am descărcat și ecranizarea cărții! Mă așteaptă două ore fabuloase (sper)!

Povestea Metatextului sau Biblia Pierdută

În perioada sărbătorilor pascale din acest an m-am pierdut și m-am regăsit în metatextul lui Igor Bergler, un roman care face trimiteri deloc subtile către alte romane de referință internațională (precum Procesul lui Kafka).
Atracția pe care acest roman a exercizat-o asupra mea a fost cu mult înainte să-l descarc pentru formatul de e-reader, cu mult înainte să-i citesc primele rânduri... La scurtă vreme de la publicare, romanul a fost epuizat în mari tiraje, articolele literare repetau grandioasa lucrare a autorului român, lucrare asemuită cu romanele lui Dan Brown și cu sobrietatea lui Umberto Eco. Curiozitatea mă împingea să descopăr povestea din spatele poveștii. Ce fel de scriere a imaginat bunul nostru prieten menită să atragă atenția asupra literaturii naționale? Ei bine, răspunsul l-am descoperit, citind pe nerăsuflate cele patru sute și ceva de pagini.

Romanul thriller, Biblia Pierdută e foarte similar cărților browniene, într-adevăr. Fragmente în fragmente istorice, mitologice, biografice se perindă în fiecare capitol important al romanului, purtându-ne departe de lumea dezlănțuită a secolului XXI spre a căuta refugiu într-o epocă medievală sângeroasă, barbară, superstițioasă (nimic diferit de lumea de azi).

Structura romanului (capitolele scurte concepute să redea doar o scenă, realizată ca și cum ar face parte dintr-un film, după cum ne-a avertizat și bravul scriitor) amintește de romanele thriller internaționale care ne delectează zilele ploioase (deloc puține în această perioadă). Inițial, prima parte a romanului m-a dezamăgit. Prea multă asemănare cu romanele lui Brown, cu o acțiune plasată pe plaiurile mioritice (pentru început, apoi acțiunea se va derula în alte părți). Odată cu dezvoltarea poveștii, însă, intriga m-a surprins și am sfârșit prin a o citi cu mare satisfacție. Ca și în cazul lui Brown, personajul principal este un profesor erudit care scrie lucrări istorice și rezolvă cazuri de o importanță magnitudinală (cu fundamente istorice, mistice, politice, religioase). Închipuiți-vă un Robert Langdon transformat într-un Charles Baker (eroul romanului), cu aceleași calități, aceeași vârstă și alte defecte (romancierul însuși atrage atenția asupra claustrofobiei inexistente a lui Charles).  Totuși, Baker face parte din centrul poveștii pe care o studiază, poveste care are legătură cu o umbră ucigașă, persoane ucise ritualic, două săbii , două biblii pierdute și mai ales cu Dracula. Nimic nu e ceea ce pare, nici măcar scrierile lui Kafka, prezentate ca metatext.

Teoria Conspirației se năpustește asupra cititorului cu aceeași sete cu care se aruncă în inima istorisirii. Romancierul urmărește să ne traseze cu o linie imaginară limitele realului și cele ale imaginarului, ilustrând nașterea mitului lui Dracula în mijlocul unei epoci însângerate care a dăruit o suită de ordine secrete în întreaga Europă.

Episoadele matematice în care Umbra ucide în momentele-cheie ale istoriei universale fac deliciul romanului, amintind bunăoară de crimele lui Jack Spintecătorul. Povestea e bine ticluită, chiar mai bine documentată, singurele ei păcate fiind generate de faptul că e mai degrabă un roman psihologic de anchetă decât un thriller în adevăratul sens al termenului. Nu sunt redate prea multe episoade narative încununate cu acțiune, ci mai degrabă, imaginative, prin metatext.

Rolul fiecărui personaj e acela al metatextului. Nu există o persoană căreia să nu-i fie atribuită o altă poveste despre poveste în roman. Toată lumea povestește. Christa, o figură taciturnă și enigmatică, ajunge să istorisească și ea în final, fragmente din propria-i poveste în vreme ce e martoră la povestirile altora.

Elementele fantastice și motivele prezentate ale acestora, alături de marea de povești pe care scriitorul o redă gradat, sperând să nu ajungem să naufragiem la distanță de romanul său, sunt o scânteie (nu mai mult) de originalitate în ceea ce privește lucrarea, ceea ce m-a bucurat. Mi-a plăcut să observ cum de-a lungul paginilor citite, autorul a încercat să realizeze o pledorie în favoarea lui Țepeș, felul în care încerca să-l transforme dintr-un personaj malefic (cum e cunoscut la nivel internațional) într-un om, cu calități și defecte în egală măsură. Deși a fost un personaj negativ, Ross sau cum vreți să-i spuneți, m-a fascinat prin genialitatea pe care a demonstrat-o, prin forța de anticipare și mai ales prin trăsăturile lui cameleonice (cine a citit romanul, îl cunoaște).

Este un roman bine scris, datorită căruia reușești să adaugi semințe înfloritoare dovleacului de pe umeri și să te distrezi de minune pe plaiuri diferite, călătorind din Sighișoara în Praga, din Praga la Londra, unde te afunzi în National Gallery fără niciun regret. Recomand cu căldură cartea oricărui suflet însetat de curiozități diverse, căci, e un roman ipotetic (ca toate, de fapt) care tratează aceeași poveste pe care am tot auzit-o despre Țepeș dintr-o nouă perspectivă.

Cronica unei povești de dragoste presărată cu vanilie: Nuntă în cer

S-a întâmplat și aceasta, într-o zi ca oricare alta, cuprinsă de limbile de ceas leneșe care se leagănă într-o odisee nelimitată. Am deschis e-reader-ul (un prieten foarte bun, loial și așa mai departe...dacă i-aș lăuda fiecare calitate, nu aș avea timp de altceva, serios!) și am pătruns în filele unui roman românesc (așa cum nu mi se întâmplă des) și parcă m-a purtat pe nori...așa că l-am finalizat în aceeași zi. Nu pot spune ca admir toate scrierile lui Eliade (Maitryi și povestea ei m-au plictisit de moarte și nu am terminat vreodată Domnișoara Christina, cu toate recomandările primite pentru omonima nuvelă).  Totuși, cartea aceasta mi-a plăcut la nebunie. A ilustrat atât de bine momentele de fatalitate de care eroina părea înconjurată încât a trebuit să îi închei povestea.

Seamănă destul de bine cu povestea eroilor din Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, însă aduce și elemente noi, menite să stârnească o vie curiozitate.

Romanul e împărțit în două confesiuni erotice a două personaje masculine care fără să știe, au iubit aceeași femeie în perioade diferite.

Andrei istorisește cum a cunoscut-o și sedus-o pe Ileana, o damă enigmatică, inteligentă și frumoasă, superstițioasă și misterioasă, un paradox feminin. Iubirea lor, inițial puternică, e umbrită de tainele pe care tânăra pare să le ascundă și de refuzul categoric al lui Andrei de a avea un copil. Andrei e un artist care nu accepta ideea că dragostea lui poate fi una pământeană, lăsând în urmă un alt produs decât cel literar. Ileana, totuși, insistă să aibă un copil, simțind că predicția doicii ei care stipula că după marea dragostea a vieții ei va cunoaște moartea, s-ar putea împlini. Iubirea lor se frânge odată cu descoperirea veștii că ea așteaptă un copil. Deși Ileana e cea care se sacrifică pe altarul iubirii, renunțând la propria dorință pentru liniștea iubitului ei, Andrei e cel care se frământă până la finalul poveștii, încercând să afle deznodământul real al vieții eroinei.

Barbu, vocea narativă secundă, dezvăluie câteva din misterele tinereții Lenei (Ileana de altădată), pentru că el a cunoscut-o pe vremea când era încă o adolescentă care citea cărți nemțești, spre deosebire de Andrei care o cunoscuse în floarea vârstei (în jurul vârstei de treizeci de ani). Relatează cu sinceritate cum a sedus-o pe tânăra fată în Veneția, cum fiorii primei iubiri i-au atins pe amândoi și s-au căsătorit, având un mariaj fericit, vreme de trei ani. Mai vârstnic decât frumoasa lui soție, Barbu îi mărturisește acesteia cât de mult își dorește un copil. Lena se răzvrătește din toată inima, înspăimântată de ideea că un produs al iubirii lor a devenit mult prea rapid un scop al mariajului. Nu e pregătită pentru o maturizare completă care ar rezulta din nașterea unui prunc. Ostenit de atâtea explicații, Barbu își petrece într-un club de noapte fiecare frământare interioară, dar Lena se simte dezonorată pentru această atitudine și decide să divorțeze. Odată cu definitivarea divorțului, cei doi nu se vor mai revedea vreodată.

Tema iubirii ideale care apune în ambele povești nu e unică, dar felul în care Eliade expune fiecare anticipare erotică a eroinei e, fără îndoială, special:
Dac-ai şti cât am fugit de tine, până te-am întâlnit.

El a scris o mulțime de citate filosofice cu tematica iubirii în același roman, citate care ne îndeamnă la o reflecție profundă în ceea ce privește afectivitatea:
Camaraderia dintre un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminară a unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un mare vânt, cu majuscule, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane.


Îmi dau foarte bine seama că o femeie poate gusta un dans cu un partener imperfect, dacă acesta nu e cu desăvârşire un imbecil. Stângăciile, ca şi timiditatea, au un farmec discret prin surprizele care le provoacă, prin panica naivă care o răspândesc. Femeile iubesc uneori imperfecţiunile acestea atât de calde...

N-am urmărit-o cu ochiul ca s-o măsor; nu privesc în modul acesta niciodată o femeie. O privesc însă întotdeauna cu bunăvoinţă şi aştept să văd ce vrea sau ce are ea să-mi ofere. Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-şi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică de cele mai multe ori, cum trebuie el privit şi judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi acuzat de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea.