Am amintit într-una din cronici despre romanele lui Dan Brown, mai precis când făceam o mică paralelă între lucrările lui și Biblia Pierdută . Cronica de față îmbrățișează opera lui (evident, nu mă refer la toate cărțile), mai ales că Brown e unul din romancierii îndrăgostiți de artă și matematică (?) cum voi fi demonstrat până la finele micului eseu.
Am citit câteva trilogii până acum, una din ele, aparținând acestui scriitor. Codul lui Da Vinci, Îngeri și Demoni și Inferno nu au fost romanele menite să scape privirii mele împletite de curiozitate. Primul roman mi-a fost recomandat de o bună prietenă în timpul facultății, dar se găsea deja pe lista mea la ora, minutul și secunda recomandării, așa că îmi frecam mâinile de bucurie la gândul că într-o zi voi avea destulă vreme să citesc cartea și să pricep de ce a făcut subiectul atâtor critici. Am citit-o, am descoperit povestea, mi-a plăcut cum a fost scrisă, am trecut la următorul roman și tot așa până ce am terminat trilogia faimoasă, astăzi deja ecranizată, menită să-l transforme pe Tom Hanks în iscusitul profesor Robert Langdon. Totuși, deși eu am citit doar trei din romanele autorului, eroul acestuia face parte și din distribuția altor romane (deci, conceptul de trilogie e doar un fel de a marca numai cărțile pe care eu le-am citit, nu toate cele existente)!
Aș minți dacă aș pretinde că nu m-am bucurat să văd povestea fiecărui roman, să încerc să dezleg enigmele cele mai încrucișate, să mă joc de-a anticipatul ori să dansez pe pașii populari ai teoriei conspiraționale ivită în fiecare caz. Am călătorit în Franța, Italia, Elveția fără să îmi părăsesc locuința, dar acesta e unul din avantajele pe care fiecare carte o conferă cititorului.
Cărțile sunt scrise într-un ritm alert, încununate cu detalii artistice, istorice, religioase, bine documentate astfel încât un adevărat cititor încheie romanele cu sentimentul de satisfacție că ar fi participat la un seminar pentru că acele goluri din minte i s-au umplut cu informații (mă refer la cele non-ficționale).
Problematica scriitoricească a autorului (doar din perspectiva mea, desigur) e dată de obsesia lui literară de a face o disecție amănunțită asupra religiei cu ocazia fiecărui roman.
Cum bine am menționat, citind o carte, citești întreaga trilogie (mai puțin detaliile savuroase). Cele trei cărți sunt realizate pe aceeași ecuație matematică, de gradul II. Autorul folosește aceeași formulă clasică pentru a descoperi necunoscuta ca să gustăm acel happy end.
Ei bine, rețeta e simplă: se adaugă una bucată profesor universitar de Simbolistică (eroul trilogiei care deși traversează întotdeauna cele mai teribile experiențe, e salvat de la moarte în ultima clipă, asemenea unui Harap-Alb american, de vârstă medie), se condimentează o situație primejdioasă, făcută să declanșeze sfârșitul lumii (la nivel teoretic, principial, material, religios ș.a.m.d) , se presară cel puțin o crimă ritualică, deschizătoare de teorii conspiraționale, se călește profesorul cu o duduie episodică a cărei legătură cu victima e evidentă (de fiecare dată, o altă fată devine aliatul profesorului în descoperirea adevărului), separat, se fierb interesele anti-eroilor la foc mic, pentru ca în final cele două amestecuri să se regăsească la final de poveste pentru o luptă finală și un sfârșit epic.
Fiecare mirodenie finală e adăugată la un epilog.
Brown realizează o disecție asupra vieții religioase, punând-o într-o lumină obscură în fiecare roman. Dacă în primul dintre ele se concentrează pe viața intimă a Mântuitorului (volum care a adus la vremea publicării, o serie de controverse și dezbateri pe tema acestei ipoteze), al doilea dezbracă perfecțiunea monahală (perfecțiune la nivel ideal, căci toți credincioșii doresc să știe că masa preoțească e una morală) și demonstrează cum un om lipsit de credință poate fi mai bun decât un preot, ultimul parcurge episodele narative ale Infernului conceput de Dante ca pretext literar, oferind eroului veritabile viziuni infernale.
Acestea sunt amănuntele literare.
Dar fiecare roman e îmbrăcat în aceleași haine (deși de culori diferite), așa că jocul literar rămâne același. Tot profesorul universitar, acel hommo universalis din trilogie , e făcut să salveze lumea și să demonstreze întotdeauna cum autoritățile locale, oricât de specialiste sunt, reprezintă definiția imbecilității. Sunt departe de a fi organizați, punctuali, informați și așa mai departe.
Cel puțin, romancierul e generos cu citatele delicioase, spre a ne oferi , indirect, felul în care trebui să-i citim romanele:
Mintea vede ceea ce vrea să vadă. - Codul lui Da Vinci
Ceea ce contează cu adevărat este ceea ce crezi. -Codul lui Da Vinci
Nimic în creștinism nu e original. (idee care se repetă și în Îngeri și Demoni) -Codul lui Da Vinci
Ştiinţa îmi spune că Dumnezeu trebuie să existe. Mintea îmi spune că niciodată n-am să-L pot înţelege. Dar inima îmi spune că nici nu trebuie s-o fac. -Îngeri și Demoni
Dumnezeu nu este o fiinţă omnipotentă şi autoritară care ne priveşte de sus, ameninţând să ne zvârle în căldarea cu smoală dacă nu ne supunem. Dumnezeu este energia care curge prin sinapsele sistemului nostru nervos şi prin cămăruţele inimii noastre. -Îngeri și Demoni
Uneori, revelația divină nu înseamnă altceva decât ajustarea propriilor capacități mintale pentru a auzi ceea ce sufletul știe dintotdeauna. -Îngeri și Demoni
Când e disperat omul devine animal. -Inferno
Caută și vei găsi! -Inferno
Harta infernului a lui Botticelli era de fapt un omagiu adus unei lucrări literare din secolul al XIV-lea, una dintre cele mai cunoscute ale patrimoniului universal… o viziune macabră a iadului care impresionează chiar şi în ziua de azi.- Inferno
Spre a concluziona, mi-au prins bine aceste călătorii în ciuda aritmeticii lor obositoare și îmi doresc să scotocesc și celelalte romane ale lui Brown.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu