Spin de Trandafir [chapter 31]

De dimineata reusisem sa ma pun pe picioare dupa ce am facut un dus revigorant. Fabiana si-a facut si ea aparitia in jurul orei pranzului, motiv pentru care ne-am dus la restaurant sa mancam ceva. A platit ea, avand in vedere ca eu nu prea mai aveam bani, in urma celor intamplate. Tot ea mi-a dat apoi si bani pentru a alimenta cat sa ajungem la Brasov. Si nu-mi placea sa raman dator. Dar nu aveam de ales... Daca acel bilet cu „spin de trandafir” scris pe el, m-ar fi trimis la o avere a tatalui meu, o parte din probleme financiare ar fi fost rezolvate. Ar fi fost perfect. Dar, mai era-n joc si fabuloasa datorie a lui Stelian, pe care acei domni binevoitori ale caror nume nu reusesc sa mi le amintesc, doreau sa o recupereze.
-Mergem? Ma intrerupse Fabiana din sirul gandurilor mele, punand un pas in interiorul masinii.
-Desigur, am raspuns eu pierzandu-mi intru totul gandurile...
Pe drum, am avut parte de diferite momente de tacere, dar si de conversatie spontana si interesanta, razand din cand in cand. Fabiana, parea ca da totul ca sa ma vada fericit.
...
Intrasem in Brasov, iar atmosfera inconjuratoare parea mai animata. Oameni care mergeau linistiti, vantul care adia usor si toata acea senzatie placuta de vacanta pe care ti-o dadeau turistii se spulberase atunci cand am intrat pe Strada Nicolae Iorga, trecand pe langa o biserica alba. Clopotele bateau, scotand niste zgomote ce pe mine ma scoteau efectiv din minti. Imi rasunau parca in adancul sufletului meu, fiecare vena pulsa de durere in ritmul clopotului. Fiecare puls era o durere de nesuportat. Iar eu cum ma simteam, si asa, teribil de bolnav in interior, am actionat complet instinctual si distructiv, apasand puternic pedala acceleratiei si am trecut in viteza de biserica, sa scap de acele sunete blestemate, abia evitand cu cativa centimetri o persoana care era pe trecere, moment in care Fabiana a tipat puternic. Cu siguranta, m-am ales si eu cu o sperietura zdravana si cu cateva claxoane si injuraturi din partea altor soferi.
Ce era cu acea senzatie? Am mai trecut odata prin asa ceva, inainte de a o cunoaste pe Fabiana. Dar acum parca a fost si mai cumplit...mai dureros. Sa fie asta un semn? Sa fie oare asta, semnul ca m-am indepartat de Dumnezeu?
Am ajuns pe Strada Lunga, am parcat undeva pe trotuar, si dandu-ne jos din masina, am intrat in gangul ce ducea spre casa si curtea plina de trandafiri a lui Stelian. Fabiana, nu a reusit sa nu se abtina si m-a intrebat:
-Mihai, ce se intamplase cu tine?
-Nimic.
-Cum nimic? Reactia ta m-a speriat! Si era sa dai peste femeia aceea...Daca o loveai?
-N-am lovit-o...
Incercam sa evit orice fel de dialog, dar nu prea reuseam. Fabiana era mult prea insistenta si ingrijorata...Cel putin asa imi parea.
-Spune-mi, insista ea...
-Clopotele sunt de vina. Nu suport clopotele bisericilor...
Fabiana uimita, aproape socata, nu a mai zis nimic, ceea ce pe mine ma bucura nespus.
Am intrat in curtea lui Stelian, fiind intampinati de o multime de trandafiri infloriti. Asta imi aducea amintea de mult prea multe lucruri. Curtea mea era si ea plina de trandafiri. M-am ranit intr-unul rosu. Fabiana s-a ranit si ea intr-unul alb, dintre cei oferiti de mine. Mesajul lasat de tatal meu, era „spin de trandafir”... Sa fie asta un semn? Dar aici parca...se reuneau toti trandafirii de care imi aduceam aminte vreodata...Inclusiv de cei luati Elenei, cu doua zile inainte sa se sinucida...

Headbanger's Ball [episode 25]

On Paths Of Torment - The Age Of Oak

Threat Signal - When All Is Said And Done

Zero Degree - Frozen Alive

Bleed From Within - Damnation

Spin de Trandafir [chapter 30]

Au trecut trei zile de la inmormantare, timp in care am stat singur in camera, ca un bolnav. I-am lasat vorba Fabianei sa vina la mine abia a patra zi. Vroiam pur si simplu sa stau in pat, cu fata la perete, fara a deschide ochii, sa vegetez. Cu greu am mai mancat cate ceva, atunci cand simteam uriase goluri in stomac. In rest, aveam sticla de apa langa pat. Gandeam totusi, ca moartea nu era o solutie tocmai rea. Dupa aceea imi spuneam ca o iau razna si ca nu ar trebui sa ma gandesc la moarte nicidecum. Gandurile ce-mi perindau mintea erau contrarii si teribil de confuze. Incetul cu incetul am inceput sa vorbesc singur prin camera, ca sa limitez cat mai mult fluxul de ganduri stranii...
-Sunt atat de singur...
Ziceam asta apoi trageam patura peste mine, de parca mi-ar fi fost frig...
-Elena, cand te vei intoarce oare?
Ochii incepeau sa mi se umezeasca, iar in gat mi se pusese un nod...
-Gabi, de ce si tu?
Si cu ultima intrebare retorica, am inceput sa plang deznadajduit. Nici sa vorbesc singur nu mergea.
...
Dupa ce am mi-am varsat toate lacrimile, m-am ridicat din pat cu mare greutate si sleit de puteri, aproape sa cad pe podea... Observand ca nu ma pot misca normal, am decis ca mai bine ma asez inapoi, intins de data aceasta cu ochii spre tavan... Gandurile toate imi pierisera. Ma uitam intr-un loc fix, la lustra, dar n-o vedeam, vedeam prin ea, si parca eram eu in locul acelei lustre. Se putea vedea prin mine. Nu-i de mirare, mai ales daca traiesti intr-un continuu cosmar. Pana la urma m-am ridicat, am mancat nitel si apoi am sunat-o pe Fabiana.
-Mihai, esti bine?
Nu am reusit sa-i raspund imediat, imi era greu sa vorbesc...mai mult mormaiam...
-Mihai?
-Da...am raspuns intr-un final. Nu sunt tocmai bine...
-Vin la tine?
-Nu. Nu...
Mi-ar fi placut sa vina, dar nu aveam de gand s-o las sa ma vada in acest ultim hal...Trebuia sa-mi revin.
-Te rog, fa-te bine! Imi spuse Fabiana.
-Da. Vroiam sa...
-Ce?
-Sa te intreb ceva...Mai degraba sa-ti zic ceva...
-Spune-mi...
Am stat o clipa pe ganduri ca sa cantaresc bine ce spun. Desi nu doream sa zic ceva complicat imi gaseam cu greutate cuvintele. Ceea ce ma enerva la culme.
-Maine, cand vei veni la mine, plecam la Brasov...nu?
-Da, mergem. Doar daca te simti bine.
-O sa ma simt bine.
-Sigur?
-Promit...
Dupa ce am mai vorbit niste nimicuri, mi-am lasat telefonul si din nou m-am asezat in pat. Ma durea capul, si aveam un fel de ameteala si o stare de greata. Eram bolnav. Nu am mai zabovit, m-am dus in bucatarie sa-mi fac un ceai, cu gandul ca maine va trebui sa ajung la Brasov, la casa tatalui meu. Ori in starea in care ma aflam nu prea as putea sa conduc ori sa dezleg misterul ce ma tot inconjura...Deveneam din ce in ce mai stresat.

Spin de Trandafir [chapter 29]

Ploua. Desi era vara, vremea era tomnatica iar frigul implacabil si dureros, facea ca pana si aburul ce-mi iesea pe gura sa para trist. Umezeala de pretutindeni dadea impresia ca natura putrezeste sub ochii oamenilor.
Mergeam in urma sicriului, varsand aproape la fiecare pas cate o lacrima pentru un frate bun, care mi-a fost alaturi in copilarie, si odata cu timpul am ajuns niste straini. Si asta doar din cauza unor divergente de ordin ideologic. Niciodata mai mult ca acum nu mi-am dorit sa il am pe Gabriel alaturi. Imi doream degeaba. Totul era zadarnic.
L-am adus pe Gabriel de la Spitalul din Giurgiu, in Bucuresti. Cu ultimele mele economii, am pregatit, ca sa zic asa, o inmormantare religioasa. Cu toate astea, nu vedeam rostul tuturor acestor lucruri. Totul in jurul meu era confuz. Orice sunet scos de vreo persoana din jurul meu, imi zgaria creierul, iar cu fiecare zgarietura, simteam cum ma subrezeam din interior, cum imi pierd identitatea.
Ma cutremuram la fiecare amintire ce-mi trecea prin mintea inghetata, ce-mi revela cate un moment unic petrecut alaturi de fratele meu. Lacrimile mele fierbinti se imbinau cu picaturile reci de ploaie. Auzeam clopotele bisericii de care ne apropiam. Din nou acel zgomot asurzitor si cunoscut. Printre aceste sunete ce imi pareau infernale, auzeam vocea inconfundabila a preotului.
-In numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh...Acum si pururea si-n vecii vecilor...!!!
Imi venea sa ma duc la el sa-l rog sa opreasca tot acel convoi mortuar. Cu fiecare pas pe care il faceam, inima imi zvacnea mai tare de durere si cu fiecare zvacnire, parca muream. La un moment dat ma oprisem. Imi era rau. Aveam ameteli si nu stiam de ce...poate din cauza ca nu am mancat de aproape o zi. Tot felul de ganduri ciudate mi se cuibareau prin minte. Eram sigur ca daca nu ma opresc sa-mi cumpar ceva de mancat, am sa mor de inanitie.
Aveam febra, venele pompau mai mult sange, iar cu fiecare bataie a inimii simteam cate o vena care ma frigea, fiind gata sa explodeze datorita presiunii. Am avut un moment in care mi-am pierdut cunostinta, iar daca un individ pe numele sau Viorel Manea, nu m-ar fi tinut din spate, m-as fi izbit de asfalt ca un cadavru. Viorel Manea? Dirigintele din liceu al lui Gabriel...Nu-i observasem prezenta. De fapt, in ultima vreme prea putine observam. Cum nu observasem nici multitudinea de coroane cu care era impodobit dricul ce ducea sicriul. Sau faptul ca cea mai inexpresiva persoana de la inmormantare, era Fabiana. Nu o trada nici un gest, nici o mimica. Aveam din nou impresia ca seamana cu o statuie a unei zeitati grecesti.
Totul insa era eclipsat de chipul alb, trist al lui Gabriel care parca incepea sa se invineteasca. Iar deasupra tuturor acestor lucruri pamantene, trona cu o totala indiscretie, vremea mohorata.
Pentru mine, totul era un cosmar. Corpurile scheletice ce se tot tineau dupa masina mortuara, preotul ce canta, clopotele bisericii ma aruncau parca, intr-o adanca uitare de sine. Deliram.
Dupa ce s-a terminat slujba, iesind in cimitir, capacul sicriului a fost pus, iar acesta lasat cu precautie in pamantul ce mi-a inghitit toti apropiatii. Constientizam ca aceasta a fost ultima oara cand i-am vazut fata fratelui meu iar acest lucru, m-a facut sa izbucnesc intr-un plans haotic, sfasietor...

Spin de Trandafir [chapter 28]

Era un numar de telefon pe care nu-l cunosteam, ceea ce mi-a facut inima sa bata mai tare decat de obicei. Am raspuns intr-un tarziu, oarecum nesigur pe mine.
-Alo!?
-Buna ziua! Mihai Alexandrescu?
-Da, eu sunt! Cu cine vorbesc?
-Octavian Corbu, medic legist la Spitalul Judetean din Giurgiu.
-Ce s-a intamplat? Am intrebat eu, ingrijorat de faptul ca sunt sunat de un medic, al carui nume nu facea decat sa ma inspaimante si mai mult, tinand cont de sentimentele pe care mi le provoca acea pasare sinistra.
-V-am sunat sa va dau o veste rea...
Grozav. O alta veste rea.
-Care anume?
-V-am sunat sa va anunt ca fratele dumneavoastra, Gabriel Alexandrescu, a decedat, ieri seara.
Imi picase fata. Abia de mi-am gasit cuvintele...
-Cum adica a decedat?
-A murit, domnule. Condoleante!
Era oare posibil? Se pare ca moartea imi era alaturi de fiecare data. Cu o ultima sfortare, am strans mai tare telefonul pentru a nu-l scapa din mana, acesta parand sa vrea sa urle de durere. Ulterior, domnul Octavian Corbu, ma inducea in eroare si mai tare, dezvaluindu-mi ca Gabriel murise in mod natural, nisipul din propria-i clepsidra risipundu-se in van. De asemenea, mi-a explicat si ceea ce am de facut in continuare. Cuvinte fara rost, ca eu oricum nu mai eram capabil sa inteleg ce mi se spunea. Fiecare cuvant mi se stergea din memorie, pe masura ce un altul era rostit. Le percepeam ca pe un ansamblu ciudat de sunete discordante, ale caror vibratii asurzitoare faceau parte dintr-o simfonie macabra, ale carei note erau scrijelite ca epitaf pe piatra-mi funerara. Eram complet pierdut. Transpiram din abundenta si respiram sacadat. Dupa ce conversatia a luat sfarsit, simteam ca delirez, ca timpul isi pierde insemnatatea, fiecare secunda, transpunandu-ma intr-o stare de inconstienta, intr-un final avand sa ma trezesc in propriul sicriu, viu fiind. Ma simteam prizonier intr-o capcana a mortii, incatusat de cele sapte lanturi ale pacatelor capitale, ce ma puneau in situatia de a face fata unui torent de sentimente contradictorii, de fiori reci si ganduri suicidale, ce incet-incet ma indrumau catre o ultima alinare iluzorie...dementa.
Moartea lui Gabriel era picatura ce umplea paharul destinului necrutator. La inceput picatura a fost Elena, apoi Stelian si in cele din urma fratele meu. Nu stiam de ce, dar banuiam ca eu sunt stropul al carui tremur neindemanatic ar fi facut ca lichidul din pahar sa se reverse.
Sufletul mi-era distrus, maruntit precum o roca, la finalul anilor de eroziune, transformata in particule fine de nisip, pierdute undeva intr-un imens desert. Fiecare eveniment la care luam parte, devenea acum un spin de trandafir. Ratacit printre ganduri care mai de care mai sfasietoare, corpul meu parand inconjurat de mii de spini, unii din ei purtand cu mandrie urmele sangelui meu inchegat, nu mai simteam stransoarea bratelor delicate ale Fabianei, care incerca, fara prea mult succes sa ma consoleze.
-Nu am observat cand ai venit...
-Am auzit fara sa vreau...
-Ah...
-Imi pare rau...
-Si mie. Imi pare nespus de rau...
Fabiana a mai zis ceva, dar eu nu am reusit sa deslusesc nimic. Gandurile mele intrasera intr-un fel de taram al umbrelor, iar eu, pana in acel moment ma aflasem intr-un joc de sah cu destinul.
Nimic nu putea sa imi mai redea fericirea. Nici macar Fabiana.
Mainile ei le simteam lipsite de delicatete, ea insasi parand statuia marmoreana a unei zeitati grecesti, iar eu vroiam din ce in ce mai mult sa scap din inchisoarea trupului ei, ce nu mai avea nimic cald, doar raceala cadaverica. Pana si ochii ei, plini de stralucire, acum pareau goi, lipsiti de culoare si de farmecul ce m-a atras atunci cand am vazut-o prima oara. Ii asemuiam respiratia, care pana mai atunci imi mangaia trupul casant, cu niste bice din plumb.
-Lasa-ma o clipa singur!
-Bine...
-Iti multumesc, am raspuns, auzind cum usa se inchide in urma ei.
Apreciam solitudinea din jur. Doar nu mai aveam pe nimeni din familie. Acesta era cuvantul ce de acum inainte imi va guverna existenta infima. Solitudine...