Quills sau Penele Destrăbălării

Oare are sens să ne imaginăm o lume mai destrăbălată decât cea de azi? Convingerea că lumea era la fel ca acum în urmă cu secole nu o să mi-o răpească nimeni. Singura distincție e dată de mijloacele de a materializa destrăbălarea cotidiană.

Oamenii de ieri nu erau cu nimic mai buni sau mai morali decât cei de azi. Atâta doar, că le lipseau mijloacele de informare și nu puteau înflori (colectiv) la fel ca acum în ceea ce privește (i)moralitatea.

Pelicula Quills, realizată în 2000, de nume ilustre ale cinematografiei internaționale promovează tema depravării sub toate formele ei, redând cu fidelitate episoade marcante ale Marchizului de Sade. Există și momente ficționale menite să evidențieze biografia enigmaticului marchiz, dependent de scris, de amor sub toate formele lui, de o atitudine trufașă. Talentat și  pervers, imoral și sadic, personajul reprezentat în film ne cucerește prin replicile geniale, dragostea față de creație literară (sunt emblematice scenele în care își scrie operele pe propriul costum sau chiar pe lenjeria de pat, dovedindu-și ingeniozitatea prin combinarea unor obiecte simple menite să joace rol de pană de scris și cerneală ). Geoffrey Rush și Kate Winslet interpretează magistral persoane din Franța sfârșitului de secol XVIII.

Adevăratul marchiz nu se deosebește prea tare de personajul principal al filmului, potrivit surselor biografice. Penele lui sunt la fel de sadice și perverse, dând naștere unor lucrări inițial cenzurate din pricina tematicii și mai ales al stilului literar.

Operele lui sunt brutale, violente, marchează desprinderea totală de stilul dulceag al clasicismului :

„Și în acest timp, Rodin, foarte emoționat apucă mâinile fetei le leagă în sus de inelul unui stâlp aflat în mijlocul camerei de pedeapsă. Julie nu mai are nici o apărare... niciuna... în afara frumosului căpșor ce se întoarce galeș spre călăul său, a nemaipomenitului păr răvășit și a lacrimilor care-i scaldă chipul cel mai frumos din lume... cel mai blând... cel mai atrăgător.”

(citat din "Justine")

Bravii cititori care vor să-l descopere pe acest controversat autor sunt invitați să citească oricare din operele: O sută douăzeci de zile ale Sodomei (1784), Justine (1791), Filozofia în budoar (1795), Crimele amorului (1800) sau antologia de povestiri intitulată Crimele Iubirii.

Vizionare/Lectură plăcută!

Fragmente literare consacrate cu cioburi

Astăzi, 19 aprilie a.c, deschid oficial porțile unor lumi deja creionate de autori consacrați (romancieri, poeți și așa mai departe) pentru a promova rafinamentul în toate aspectele lui. Poate voi recomanda un film bun care portretizează excelent romanul sau voi scrie despre carte ori pur și simplu, voi derula un fragment pe care îl voi aduce în epoca noastră (de divertisment, desigur) sau chiar îl voi rescrie într-un fel comic , după caz. Deschid un joc literar, de creație în care amuzamentul și cultura se vor intersecta.  Consider că mă pot juca cât vreau eu, cum vreau eu și cu ce opere vreau eu. Distrează-te, dragă cititor, lasă umbrele inspirației în fragmentele de cioburi pe care ți le voi aduce! Enjoy it!

Pene de scris, curtezane și demoni în chiloți verzi sau Cronici de Paște

                                   

Miracolul s-a produs, Iisus din Nazareth a înviat din morți și anul acesta, poate cu la fel de multă glorie ca în anii trecuți sau poate cu osteneala generată repetiției unei experiențe sumbre. Cu riscul îmbrățișării unui cinism feroce care mă agasează din când în când, voiam să marchez un nou început al acestui blog abandonat nu-știu-când, nu-știu-de-ce. Totuși, el, bunule prieten, are un savoir-faire care mă determină să-l readuc cumva la viață. Nu întreba! "I would kill you if you only knew its real meaning!" ar spune Bond, James Bond (care altul?) așa că te invit, impertinentule, la lectura articolului.

Revenind la cronica de față, voiam să înseninez zilele londoneze de Paști care au fost la fel de mohorâte ca și cum sfârșitul lumii ar fi scris în penele de nori ce au dansat în zilele de sărbătoare. Hm, zile libere, minivacanță, patru zile libere în care nu ai posibilitatea să ieși într-o lungă peregrinare pentru că vezi tu, clima e aburindă (nu în sens metaforic), laptopul meu se află într-o luptă inegală cu mouse-ul, dragul de el, care nu vrea să își facă datoria în ruptul capului (de ar avea unul), colegii de apartament trântesc uși și ferestre, aruncându-și vocile transpirate de duhoarea nesimțirii de-a lungul întregului apartament și exemplele pot continua. Exemple de maraton al unui weekend aparent invizibil sau prea puțin odihnitor.

Dar știi tu, trecător cititor, ce se ascunde dincolo de momentele vizual-auditive neplăcute? Se ascunde simplitatea. Simplitatea unui maraton de filme (ne)bune pe care l-am făcut cu bucurie, descoperind poveștile unor curtezane venețiene sau existența (imaginară sau reală , totuși necunoscută) a unor lumi paralele în care trecutul și prezentul se contopesc într-un viitor al trecutului (vezi Interstellar, chiar îl recomand), zâmbete și îmbrățișări sincere din partea persoanei iubite, glume și discuții, lecturarea unor cărți interesante în care chiar și demonii poartă chiloți (neapărat verzi!!!) , oamenii sunt supravegheați de Big Brother chiar și în dormitor și obligați să facă exerciții sportive , câinii sunt luați drept oamenii și enumerația poate continua până la intersecția lui Trump cu Putin sau mai pacifistic, până la următoarea furtună de nisip.

Lucrurile simple sunt, așadar, cele mai speciale. Ele ne fac să ne scufundăm iar în cazanul cu smoală când sună alarma (blestemată invenție) pentru că sperăm că la finele zilei să retrăim acele momente deosebite, fie că e Paștele sau o zi obișnuită. Nu trăim pentru orele orbitoare de muncă în care cineva zbiară, altcineva se căiește și un oarecare se aruncă să ocupe un spațiu avantajos în tren. Nu. Trăim pentru clipe. Iar cele mai frumoase clipe sunt cele în care ne regăsim cu zâmbetul pe buze, mustăcind la persoana din fața noastră pe care o apreciem necondiționat, mestecând povești pe care penele de nori ni le pun la dispoziție, aruncându-ne în iureșul unui joc online.
Nu e târziu niciodată să trăim!

Fuge Pamantul

Si tocmai cand toate incepeau sa mearga bine. E ca si cum imi fuge pamantul de sub picioare.

Teroare

Uneori, cea mai mare durere de care poti avea parte e aceea de a nu avea vreo durere fizica. Ci una psihica. Provocata de cineva foarte apropiat. Si ma refer aici, la apropiere prin legatura de sange, nicidecum la apropierea sentimentala ori emotionala. Nu. Nici vorba. Aceasta durere psihica se suprapune uneia de aceeasi natura provocata de lipsa unei persoane, tot cu legatura de sange. Lipsa, datorata unei plecari. Si a faptului ca nu-i poti spune ce si cum, nu-i poti spune ce vrei sa faci si cum, nu-i poti spune ca vrei sa te apere de cealalta persoana abominabila si autoritara din viata ta, care vrea sa-ti schimbe destinul. Si asta, pentru ca e departe. Si oricum nu are putea. Pentru ca si destinul ei, a fost manipulat si decis de aceasta persoana abominabila. Aceasta durere nu o pot compara cu nimic, cu absolut nimic din scurta viata pe care am trait-o si inca o mai traiesc. Traiesc un cosmar, ce nu inceteaza, nu ma pot trezi din el, sfasiindu-ma tot mai mult, cu fiecare minut ce trece. Ma consuma. Ma imbolnaveste.  E un NOD in gat ce nu-mi da pace. Da. Un NOD. E afurisit. Stiu foarte bine ce e mai bine pentru si ce vreau sa fac, si totusi nu am dreptul la replica, nu pot face nimic ori zice nimic, pentru ca totul s-ar putea intoarce impotriva mea intr-un fel foarte urat. Frica a ajuns deja la un nivel paroxistic.  Ma cutremur zi de zi la ideea ca viitorul alaturi de iubirea mea adevarata, ori ca viitorul profesional o sa fie in totalitate abolit, pentru totdeauna daca fac ceea ce vrea aceasta persoana de la mine, in urmatoare luna. 'As vrea sa dau timpul inapoi' e un cliseu stupid. Eu vreau sa dau timpul inainte, si vreau sa-l dau doar daca reusesc sa rezolv cumva aceasta problema... TEROARE. Nimicnicia e dupa colt, ma pandeste...


For some people, dying at the right moment, is the best solution. A cure. A cleanse. A curse and a bliss at the same time.

Ca in prima zi

Ma gandesc ca ar trebui sa scriu aici ceva ce nu ar trebui sa vada nimeni, dar pe urma imi dau seama ca totul e pe internet, deci o sa fie vazut. Ei bine, macar sa nu fie vazut de anumite persoane. Am sa ma asigur, ca nu o sa fie vazut.
E toamna. Ma doare o incheietura. Cea de la mana stanga. Si tot la mana aceea am niste zgarieturi oribile de la niste iepuri. S-au cicatrizat ele. Dar par la fel de urate ca in prima zi...
Ma doare sufletul.
Ma doare.
Ma arde.
Abominatia dracului!

Ar cam trebui...

Sa mai scriu si eu cate ceva pe acest blog sarman al meu. Se simte cam neglijat... De-as avea si timp... Probabil nici asa n-as scrie la ce lipsa totala de chef am...
Dar poate, poate... continuam cu speranta... Pana atunci, toate cele bune!