Spin de Trandafir [chapter 3]

[chapter 2]


Aveam o minte tulbure si o privire pierduta. Ma simteam teribil de ametit. Puneam pasi, pe un pamant ce parea ca nu mai suporta sa-l calc. Eram strain in propria-mi lume, ma simteam golit de orice insemnatate.
Vantul incepuse sa adie usor. O adiere placuta de primavara ce parca te purta spre taramuri necunoscute. Lume multa era in jurul meu, pe acel drum...Simteam ca acasa nu mai pot ajunge, din cauza multimii de oameni. Atatia oameni!
-Cum puteti sa mergeti asa linistiti pe drum, aparent fara griji, inafara de cea de maine? Cum puteti sa stabiliti relatii atat de usor? Cum puteti trai atat de simplu, fiinte livide, ce sunteti pe acest pamant degeaba?
Regretam, vazandu-ma singur printre atata lume. Imi intoarceam corpul, sa vad imprejurimile, si nu am putut observa altceva, decat o strada plina, de masini si de oameni, iar dintre toti, parca eu eram singurul care nu isi gasea un loc.
Vroiam sa ajung acasa mai repede, dar nu reuseam...ramaneam parca suspendat in timp si spatiu. Era din cauza ca un minut mi se parea o eternitate. Pana si adierea usoara a vantului, ma chinuia, pentru ca ma rascolea, imi aducea aminte multe lucruri...
Amintirea, un "obiect" de folos omului, acum ajuns o puternica si infioratoare arma de tortura sufleteasca. Incredibil!
Telefonul incepuse a suna! Neindemanatic, l-am scos din buzunar, si ma uit la ecran. Aparea un numar pe care nu-l cunosteam...
Ezitam sa raspund...insa nu contenea! Asa ca am cedat tentatiei, si am apasat butonul care m-a pus in legatura cu apelantul.
-Alo!?
-...
Nu auzeam decat un vajait monoton!
-Alo!?
Niciun raspuns, doar acelasi vajait...am mai ascultat un pic, si apoi, oftand:
-Alo...Cine e?
Iarasi niciun raspuns. Am inchis si mi-am vazut de drum.
Nu stiu cum s-a facut, ca la ora 7.00 am trecut prin fata bisericii, in timp ce clopotele bateau. Scoteau un zgomot asurzitor, un zgomot ce pare-se ca numai pe mine ma deranja, eu fiind singurul care ma strambam, incercand din rasputeri sa nu mai aud acele sunete. Imi rasunau in cap. Nu mai putea sa le suport. Zgomotul era atat de puternic...si...si totusi...Bateau pentru mine?

Dintr-o data, ma ridic din pat, speriat ca de moarte, transpirat tot, si aud doar ceasul dandu-mi trezirea. Era chiar ora 7.00. Visasem!?
-Ce? Nu inteleg!
Opresc alarma, imi trec mana prin par, si incerc sa ma calmez, desi recunosc, ca nu prea reuseam. Ce s-a intamplat, a-mi explica nu puteam! Cersetorul, mausoleul, corbul, numarul de telefon, clopotele...au fost toate un vis? Dar pareau atat de reale. Pe acel cersetor, l-am atins, ii simteam coastele, m-am dus la mausoleu, corbul m-a fixat cu privirea apoi a zburat, telefonul chiar imi suna, iar acele clopote erau asurzitoare! A fost prea..."real"...Cum poate cineva sa viseze ca trece prin fata bisericii la 7.00 si aude clopote, atunci cand in realitate chiar e 7.00 iar in loc de clopote era o sonerie? Mult prea ciudat...Nu inteleg!

Headbanger's Ball [episode 13]

Shadows Fall - King Of Nothing

Killswitch Engage - My Last Serenade

Story Of The Year - The Ghost Of You And I

Spin de Trandafir [chapter 2]

[chapter 1]


Trecuse cam mult timp de cand tot stateam asa, nemiscat in fata acelui mausoleu...Amortisem. Oasele-mi trosneau parca la fiecare miscare ceva mai brusca. Trebuia sa ma intorc acasa, dar nu mi-ar fi facut placere. Vantul ce adia usor ma relaxa, imi racea mintea mea, cea infierbantata; asa ca m-am dus putin mai in spate ca sa stau pe o bancuta, vopsita-n verde, pentru a se asorta cu putinul spatiu verde din jurul mausoleului. M-am asezat usor, orientandu-ma cu fata, tot catre monumentul pe care incepusem sa-l admir, ca fiind o bucata din mine. Ma simteam, una cu el, una cu Universul, prin intermediul acelui monument. Era utimul element de legatura dintre mine si infinitatea...Infinitatea.

Ma trezesc. Era dimineata, abia se crapa de ziua, iar eu am adormit pe acea canapea de lemn, verde. Totul parea pustiu. Probabil nimeni nu ma vazuse, dar asta ar fi reprezentat oricum ultima mea grija. Imi simteam capul greu, si ochii umflati. Grozav. O racelea imi trebuia mie acum. Nu sunt si asa destul de amarat!
Pe langa apasatoarea durere de cap, se mai adaugase si o cumplita durere, una sufleteasca. Ma simteam atat de departe de ce eram acum cateva zile. Eram asa de aproape unul de celalalt. Iar acum, intre noi se intinde un imens si pustiu desert, oceane intregi, si chiar lumi si popoare, poate chiar galaxii. Era revoltator! Incepusem sa ma gandesc la tot felul de inutilitati, cum ar fi, inutilitatea vietii, a omului, si implicit, a mortii...
-De ce trebuie sa intri in nefiinta?
Ma simteam orb, nereusind sa dau un raspuns simplu. Trebuia sa-l gasesc, dar raspunsul parca fugea de mine. Era in fata mea si nu-l vedeam. Niciodata nu l-am vazut. Parca atunci cand trebuia sa-l vad pentru a-l putea prinde, mintea, brusc imi era intoarsa catre orice altceva, cum a fost si acel cersetor.
-Nu inteleg! Pana la urma de ce existi ca fiinta, daca la un moment dat ajungi nefiinta? E revoltator!
Astea sunt aberatii, adevarate aberatii iar eu continuam sa incerc sa mi le explic.
-Nefiinta...Cum poti in nefiinta a intra, fara a te pierde in infinitatea de spatiu si timp? E revoltator!
Eram revoltat, eram suparat si in acelasi timp ma simteam patetic, datorita inutilei mele razvratiri. Totul e zadarnic.

Nu reusisem sa-mi termin gandul, ca dupa ce mi-am ridicat capul, am ramas socat. Un corb, statea linistit pe varful monumentului din fata mea. Se uita parca la mine. Ma masura din priviri, atat de atent, parca si-ar fi calculat cat va manca din mine, atat era de atent. Era ceva sinistru la corbul acela. Nu se misca. Deloc. Pur si simplu, statea, privindu-ma, asteptandu-ma parca sa trec in nefiinta... Parca era de piatra, ca parte din mausoleu. M-am ridicat usor, si am vrut sa vad daca acel corb e real, sau imaginatia imi juca feste. Am intins mana incet catre acea pasare neagra...sinistra...Dintr-o data isi ridicase capul, si a croncanit atat de macabru, de mi-a dat fiori pe sira spinarii. Parca mortii ar fi incercat sa-i anunte. Am cazut pe spate, speriat ca de moarte, vazand cum corbul isi luase zborul, miscandu-si aripile, atat de negre, la fel ca aripile mortii, care mai ca le puteam simti, cuprinzandu-ma cu draga inima. A mai croncanit de doua ori pana ce nu l-am mai putut vedea, iar inima inca imi mai batea cu putere. M-am ridicat neindemanatic de pe spatiul verde, si am luat-o spre casa, mai ingandurat decat venisem ieri seara. Ce era cu acel corb? Ce simteam? Ce era de facut?
Gandurile au inceput sa ma macine.
Macabru...Zadarnic...Revoltator...Infinitate...

Spin de Trandafir [chapter 1]

Odata cu venirea primaverii propun un nou design si m-am hotarat in sfarsit sa ma tin de cuvant si sa ma ocup de un serial nou, un serial care va fi cu totul spontan, pentru ca inca nu am ceva clar definit in minte, dar ma voi descurca eu pe parcurs, si doresc sa fie mai lung decat anteriorul. Serialul va purta numele "Spin de Trandafir" si sper sa va placa.


Spin de Trandafir [chapter 1]


Era zi de primavara, rataceam pe strada care ducea spre mausoleu, printre acele felinare care abia luminau calea, aceeasi strada pustie, aproape parasita; inca simteam mirosul de canalizare si aveam inca treaza acea imagine in mintea mea, imaginea unei singure persoane. Am iubit-o. Inca o iubesc. Dar a plecat. Nu mai e langa mine, as avea atatea sa-i spun incat pana si bordurile ar casca, daca ar asculta. Cum a reusit sa...dar deodata sunt intrerupt de un tip posmogit, cu barba gri, ochi mici si bagati in strafundul capului, imbracat in niste haine zdrentuite si murdare de la atata dormit prin gari si prin parcuri. In cap avea acelasi fes in trei culori, negru, rosu, maroniu, care se se invarteau orizontal, la infinit, si intr-o parte statea jegarit, acel simbol NY deja celebru.
-Dati-mi si mie 3 lei pentru o paine, sa va dea Dumnezeu sanatate!
-Dumnezeu? Ce sti tu despre Dumnezeu?
-Va rog dati-mi si mie...
-Poate ca-ti voi da, daca despre Dumnezeul tau imi vei spune...
-Este mantuitorul sufletelor noastre, sa traiti!
Acel raspuns la prima vedere inofensiv ma sfasiase adanc, si l-am apucat pe sarmanul om, de hainele-i zdrentaroase, lipindu-l de peretele de caramida al unei cladiri vechi, care astepta sa-i fie curmat chinul si sa fie daramata.
-Crezi in Dumnezeu?
-Da, va rog nu ma loviti!
Atunci mi-am dat seama ca deja il inspaimant, si i-am dat drumul usor hainelor lui, inca tinand mainile pe pieptul sau, slab, atat de slab incat ii puteai simti coastele-i miscandu-se inainte si inapoi datorita respiratiei sale...
-Cum poti crede intr-un Dumnezeu, cand nu ai o casa, nu ai o masa, o familie, si pe strazi pustiite, haladui noaptea ca un lup flamand? Cum?
-Eu cred ca El ne va salva pe toti, si pe mine, si pe dumneata, si pe cei bogati si pe cei saraci, si pe cei rai si pe cei buni, laolalta...domnule...
Pentru un om atat de respingator in aparenta, il ducea mintea...
-Atunci al meu suflet de ce oare de izbeliste l-a lasat?
-Ai rabdare, ca El are grija de noi, iar rasplata noastra multa va fi in ceruri!
Am incredintat sfios din cap, aproape regretand ce-am facut, si luand mainile de pe peiptul sau.
-Amin! am zis eu cu o jumatate de gura, scormonind in buzunarul drept al pantalonului si scotand trei lei, ca sa-i dau.
-Dumnezeu sa te ajute domnule!
-Fi binecuvantat omule!
-Stelica, ma numesc!
-Mihai, i-am raspuns si eu, intorcand spatele si vazandu-mi de drumul meu.
Din nou eram singur pe strada, singur in puterea noptii ajutat doar de felinare, si de propriile-mi picioare. Omul acela credea orbeste, credea ca totul e spre bine, ca va fi salvat. Cum putea sa faca asta, cand doar de cersit bani era bun? Ce-l indemna sa faca toate astea? Mie cu neputinta imi pareau. Fara de sens. Eu aveam tot ce-mi trebuie, si dupa ce nu am mai vazut-o pe ea, parca totul s-a sfarsit.
Trebuia sa ajung la mausoleu, sa stau acolo in fata lui, ca sa-mi golesc mintea de ganduri...

Ajungand la mausoleu, am ramas fixat in fata acestuia, fara a scoate un sunet, fara a ma misca, cu privirea pierduta undeva departe de parca eram prezent doar cu trupul, iar mintea absenta mi-era. Ma simteam singur in singuratatea noptii. Dupa un timp, capul mi-l lasasem in jos oftand cu greutate si cu parere de rau in acelasi timp. Apoi capul mi l-am ridicat spre cerul senin, plin de stele, plin de puncte luminoase, care unite ar fi rezultat in constelatii, asa cum noi am fi putut rezulta intr-o familie... Un cer instelat...Atat de frumos...

Soul

Perceptie. Ce este perceptia? In orice caz nu ma voi apuca sa dau un fel de definitie interminabila despre ce este perceptia, nu ar avea rost. Asta ar fi treaba psihologiei, nu a mea. Eu doar ma aventurez ...ratacesc printre cioburi mici de ganduri, din cauza unei amarate de discutii avute acum ceva timp cu cineva, care-mi spunea ca, si acum citez: “ai un suflet mare”, si mi-am pus intrebarea: “oare avem sau nu, suflet?”. Tot ce se afla mai jos, sunt doar niste idei la care am ajuns eu, asta nu inseamna ca oamenii nu au suflet. Poate nu au, dar acestea sunt doar niste speculatii, niste idei...
Oamenii pot percepe diferite obiecte in diferite moduri: olfactiv, vizual, palapabil etc. Dar ce se intampla de fapt cand perceptia ne este inselata intr-un mod abuziv, influentata de factori externi sau pur si simplu lipseste cu desavarsire. Ceea ce ma intristeaza cel mai tare este faptul ca niciodata aceasta perceptie nu este pura. Din simplul fapt ca ne este mijlocita prin intermediul altor obiecte , care in mod automat denatureaza perceptia umana, care, sa recunoastem, se lasa inselata din ce in ce mai des, fara a fi in stare sa 'vada' decat lucrurile de suprafata.
Dar nu acesta este punctul pe care vroiam sa ma axez. Ci acel punct in care omul, lipsit de o perceptie concreta a sa, crede ceea ce vrea si selecteaza doar ce-i convine.
Spre exemplu, oricine poate percepe masa, unde sta sa manance, tavanul care ii sta deasupra capului si care-l protejeaza, persoana iubita si toate aceste lucruri palpabile, simple, ce ne stau la dispozitie, si le putem vedea din realitatea imediata. Dar ce se poate intampla, cand se trece dincolo de aceasta realitate imediata, iar omul isi pierde capacitatea de a intelege ce se petrece?
Cum percepi, spre exemplu, sufletul uman? Sti ca e acolo, dar nu-l vezi, auzi mereu de el, dar nu l-ai atins niciodata, asadar perceptia acestui fenomen iti este necunoscuta prin urmare reprezentarea sa in mintea umana, lipseste. Si atunci intervine intrebarea “exista?” ; “nu exista?” ; “ce este de fapt?” si multe altele probabil. Se spune dealtfel ca sufletul uman se afla in interiorul trupului nostru, dar daca exista in trupul nostru, parasindu-l dupa moarte, de ce niciodata nu poate fi vazut atunci cand il paraseste, e un fel de spirit, ceva nematerial? Si unde se afla, mai exact? La nicio autopsie, nu s-au gasit marturii pentru o asemenea entitate, si totusi parca suntem fortati sa credem ca exista. Ni se spune “crede si nu cerceta”, dar de ce sa cred, cand am dreptul sa ma indoiesc, de ce sa nu cercetez, daca am fost inzestrat cu ratiune si inarmat cu o splendida capacitate de a-mi pune intrebari, si de a cauta raspunsuri la ele? De ce sa ma rezum sa cred, cand omul de cand se stie, si-a pus intrebari si a cautat raspunsuri. Facand aceste lucruri am ajuns unde am ajuns, nu crezand orbeste in niste lucruri care de fapt nu sunt acolo. Aceasta replica ne este servita mereu, ne este “bagata pe gat” de cate ori punem intrebari, iar raspunsul pluteste asa undeva in aer, fara sa primim un raspuns concret, parca ni se ascunde ceva, ce ar trebui sa stim. As dori sa ma incredintez si eu de existenta acestui “suflet”...Unde se ascunde, ce face, ce scop are, de ce exista? Daca deschid pieptul cuiva il gasesc? Probabil ca nu, de fapt mai mult ca sigur nu, din moment, ce noi oamenii am ajuns sa folosim acest cuvant, mai degraba ca pe ceva normal, simplu, ce ne este la indemana, desi daca suntem intrebati ce este, vom da din umeri si vom incerca sa ne eschivam sa dam un raspuns concret, multumitor si cat de cat relevant, folosind astfel acest cuvant pentru a reliefa natura firii umane, si anume daca un om este bun sau asa cum se cuvine spunem despre el ca are suflet, si viceversa daca omul nu este un tip bun, corect, onest.
Si astfel, raman cu intrebarea pusa, si niciun raspuns primit, cel putin unul care sa ma multumeasca.