Ceea ce va urma in continuare...e, in principiu, o postare care are ca tinta folosirea abuziva a emoticoanelor pe Yahoo Messenger...sau mai corect spus, e ceva ce am facut eu ca remediu anti-plictiseala. Ma gandesc ca asta ar putea juca rolul unei comedii cu rol moralizator, in stilul lui Caragiale...dar poate gandesc prea departe.
Si uite asa, o fetisoara zambitoare, cu dintii ranjiti si nemaipomenit de albi (nume de cod: BigGrin) se intalneste intr-o buna zi la cafeneaua din colt, la ora la care majoritatea oamenilor normali isi servesc micul dejun, cu bunul sau amic, fetisoara zambitoare care nu sugereaza altceva decat un simplu zambet (nume de cod: SmileyFace). Acestia incep a avea o conversatie prea putin interesanta, pentru ca nu vad nicio posibilitate ca intre doua fetisoare zambitoare sa se stabileasca o conversatie normala...fara sa fie implicat, evident...zambetul. Dar sinistrul ce-l implica uneori zambetul necontrolat, nu aparea fara un motiv. Iar aceste fetisoare zambitoare, zambeau nu numai pentru ca asta le era scopul pentru care au fost creati, ci si pentru faptul ca s-au hotarat, printre zambete, sa isi invite cativa prieteni la cafea, chiar daca era mult prea devreme. Si asa s-au trezit cei doi, BigGrin si SmileyFace ca isi suna cativa dintre prieteni, cum ar fi WinkGuy, EyelashingBaby, BearHugMan, LovestruckDummy, BlushyBlush si SadLongFace, ultimul dintre acestia fiind evident invitat pentru a se mai destinde si a scapa de tristetea ce-l cuprinsese.
Nu a durat prea mult si toti cei mentionati mai sus au aparut, iar in momentul in care au intrat in cafenea, WinkGuy s-a dus sa comande un triplu espresso si apoi a inceput sa le "faca cu ochiul" (stiu ca suna odios) tinerelor domnisoare ce s-au afisat asa de devreme prin cafeneaua respectiva. Mi se pare ca a si facut febra musculara la pleoapa. EyelashingBaby luandu-si in serios rolul de diva atractiva, a inceput sa admire salutar fiecare dintre barbatii de prin zona clipind des si cu mult tact. Spre deosebire de aceste doua fetisoare zambitoare care altceva nu stiau decat sa clipeasca la nesfarsit, BearHugMan si-a salutat prietenii din cafenea cu o imbratisare mare si greoaie, atat de greoaie incat ar fi trebuit sa ai oase din otel inoxidabil ca sa scapi cu viata din stransoare. Cat despre restul, adica LovestruckDummy, statea singur intr-un colt fiind din nou indragostit la maxim, maxim am spus, de o fata...oare pentru a cata oara? BlushyBlush statea mai deoparte si el, rusinandu-se de cate ori venea vorba despre el sau ea...nu-i cunoasteam inca sexul...scuze!
Au mai stat ei in cafenea si au discutat pana ce foamea i-a lovit, pentru ca deja se facuse ora pranzului. Asa ca s-au dus sa manance intr-un restaurant din apropiere, iar SmileyFace vine cu ideea geniala de a invita mai multi prieteni. Asa ca a pus repede mana pe telefon, zambind desigur, si i-a chemat pe ConfusedCase, BrokenHeart, StickOutTongue, KissTVMan, SurprisedBoy, AngryGary, Smug-G si TheCoolGuy. Ei bine, acestia au sosit fara intarziere, ConfusedCase fiind confuz, nestiind motivul invitatiei, BrokenHeart fiind dezamagit in dragoste, oare pentru a cata oara? StickOutTongue scotea negresit limba la toti cei ce indrazneau macar sa-l priveasca, dar zambea in acelasi timp, ceva ce numai el stia sa faca, era secretul sau...KissTVMan, a inceput sa se sarute cu cateva domnisoare din restaurant ce tocmai servise un preparat ce avea ca garnitura, usturoiul...SurprisedBoy era surprins de aproape orice ar fi vazut, cascand ochii, gura si urechile de parca ar fi descoperit America...AngryGary era nervos pe faptul ca nu a putut sta linistit acasa, Smug-G incepuse deja sa flirteze cu oricine avea gura si ceva curbe...iar TheCoolGuy, era "cool" ca intotdeauna, pentru ca avea la el ochelarii de soare Armani, pe care nu-i lua de la ochi, fie zi, fie noapte, fie pace, fie razboi! Tocmai de aceea nimeni nu stia ce culoare au ochii lui!
Dupa ce au servit diferite preparate, si s-au ghiftuit intr-un mod cat se poate de grotesc, fara ca macar sa le pese putin de cate animale au fost sacrificate pentru ca gusturile si "burtile" lor sa fie pline si satisfacute...s-au gandit, ca se apropie seara si ca ar fi bine sa-i sune si pe restul prietenilor si sa-i convoace la marea ieseala, adica la o mega-petrecere acasa la SmileyFace, el fiind dealtfel si initiatorul acestui proiect.
LaughMan, CryMan, ROFLMan, WorriedWilly, DevilishDude, AngelAngela, RaisedEyebrow, SleepySheep, Dork, DroolingSicko, PukeLuke, HypnotizedJimmy, RockOnDude si toti ceilalti prieteni mai putin importanti din grila de emoticoane de la Yahoo Messenger au raspuns convocarii la marea ieseala si s-au intalnit acasa la SmileyFace, unde LaughMan a fost cel care a aprins scanteia cu cateva glume excelente la care numai el radea si ROFLMan, pe care il durea abdomenul, avea lacrimi la ochi, si facuse rani in coate, de cat de mult s-a rotit pe podea, razand in hohote.
DevilishDude si RockOnDude au pus lumea la cale, si au dat muzica la maxim, triplu maxim, si imediat RaisedEyebrow si Smug-G au inceput sa flirteze cu inocenta AngelAngela, desi se parea ca eforturile lor sunt inutile...Muzica a fost pe cinste, dans cat cuprinde, iar distractie a fost din belsug, doar ca PukeLuke a baut atat de mult incat a dat tot afara si a fost dus acasa de WorriedWilly, fiind prea ingrijorat pentru starea lui de sanatate. Petrecerea a durat pana in zori, semn ca marea ieseala a fetisoarelor zambitoare din grila de emoticoane de la Yahoo Messenger a avut un succes rasunator!
luni, 27 septembrie 2010
vineri, 17 septembrie 2010
Daca as fi avut o masina a timpului... / Ganduri si regrete...
Stiu ca suna cam ciudat titlul, pentru ca nu exista masina timpului, insa asta nu exclude posibilitatea de a se inventa una in curand...Oricum nu as intentiona sa-mi achizitionez una, pentru ca ar fi cu siguranta foarte scumpa...asta daca ar fi pusa in vanzare si nu tinuta in secret undeva in SUA, de catre guvernul american!
Astazi fiind o zi cat se poate de frumoasa si calduroasa pentru luna septembrie m-am gandit ca ar fi bine sa ma relaxez putin pe canapea, asa ca imediat ma duc langa canapea, ma asez si apoi ma intind, cu capul spre sud, soarele indreptandu-si razele direct catre fruntea mea. Inchid ochii, si in acelasi moment se simte o placuta adiere de vant ce ma transporta cu gandul in trecut si dintr-o data mi-a aduc aminte de clipele speciale din copilarie, de mirosul florilor de visin, de efortul neincetat de a ma urca in nucul din curtea vecinului, de nerabdarea ce o aveam pana sa mananc primul strugure, de glumele cu colegii si prietenii, de momentele cand veneam obosit de la scoala si simteam nevoia de a trage un pui de somn, de anii de liceu si de multe astfel de clipe, inclusiv de bucati de timp scurse alaturi de o persoana ce mi-a fost atat de draga...iar acum nu mai este printre noi, iar apoi, aproape automat, imi vine in minte acea zi fatidica de 6 septembrie 2010...
Ma trezesc ca dintr-un cosmar, desi o parte din ce am simtit a fost frumos, si-mi zic in gand: "ce poveste...daca as fi avut o masina a timpului...m-as intoarce in trecut doar pentru a mai retrai acele clipe...ce clipe!" Oftez si-mi dau seama ca asa ceva este imposibil. Ma ridic intr-un stil ciudat de pe canapea si ma indrept oarecum cu un gust amar in casa, aruncand o noua privire canapelei in timp ce deschideam usa...
Timp, de ce esti atat de necrutator?
Astazi fiind o zi cat se poate de frumoasa si calduroasa pentru luna septembrie m-am gandit ca ar fi bine sa ma relaxez putin pe canapea, asa ca imediat ma duc langa canapea, ma asez si apoi ma intind, cu capul spre sud, soarele indreptandu-si razele direct catre fruntea mea. Inchid ochii, si in acelasi moment se simte o placuta adiere de vant ce ma transporta cu gandul in trecut si dintr-o data mi-a aduc aminte de clipele speciale din copilarie, de mirosul florilor de visin, de efortul neincetat de a ma urca in nucul din curtea vecinului, de nerabdarea ce o aveam pana sa mananc primul strugure, de glumele cu colegii si prietenii, de momentele cand veneam obosit de la scoala si simteam nevoia de a trage un pui de somn, de anii de liceu si de multe astfel de clipe, inclusiv de bucati de timp scurse alaturi de o persoana ce mi-a fost atat de draga...iar acum nu mai este printre noi, iar apoi, aproape automat, imi vine in minte acea zi fatidica de 6 septembrie 2010...
Ma trezesc ca dintr-un cosmar, desi o parte din ce am simtit a fost frumos, si-mi zic in gand: "ce poveste...daca as fi avut o masina a timpului...m-as intoarce in trecut doar pentru a mai retrai acele clipe...ce clipe!" Oftez si-mi dau seama ca asa ceva este imposibil. Ma ridic intr-un stil ciudat de pe canapea si ma indrept oarecum cu un gust amar in casa, aruncand o noua privire canapelei in timp ce deschideam usa...
Timp, de ce esti atat de necrutator?
sâmbătă, 11 septembrie 2010
3 for Metal [part IV] - Special Edition / More Songs
Aceasta postare va fi una cat se poate de diabolica! Nu sti ce pierzi daca nu asculti melodiile urmatoare! Primele doua melodii sunt mai "soft" si romantice...restul sunt total agresive!!!
Saliva - Always
Bullet For My Valentine - Tears Don't Fall
All Shall Perish - When Life Meant More
Cataract - Blackest Hour
Neaera - Spearheading The Spawn
All That Remains - The Air That I Breathe
Heaven Shall Burn - Combat
Arch Enemy - Nemesis
Slipknot - Psychosocial
Metallica - Until It Sleeps
Era cat pe ce sa uit de ce am decis ca aceasta sa fie o editie speciala...Priveste data...11 septembrie 2010. Se implinesc 9 ani de la teribilul eveniment...si m-am gandit ca as putea comemora ceea ce s-a intamplat cu o supradoza de metal, cu multe piese despre razboi, psihoze, tristete, pierderi si alte dulcegarii!
Saliva - Always
Bullet For My Valentine - Tears Don't Fall
All Shall Perish - When Life Meant More
Cataract - Blackest Hour
Neaera - Spearheading The Spawn
All That Remains - The Air That I Breathe
Heaven Shall Burn - Combat
Arch Enemy - Nemesis
Slipknot - Psychosocial
Metallica - Until It Sleeps
Era cat pe ce sa uit de ce am decis ca aceasta sa fie o editie speciala...Priveste data...11 septembrie 2010. Se implinesc 9 ani de la teribilul eveniment...si m-am gandit ca as putea comemora ceea ce s-a intamplat cu o supradoza de metal, cu multe piese despre razboi, psihoze, tristete, pierderi si alte dulcegarii!
joi, 9 septembrie 2010
"Blestemul din Cherrywood", [part III]
partea a doua -> "Blestemul din Cherrywood", [part II]
Capitolul 5 - Intalnirea
Murisem iar eu eram constient de acest lucru...este un lucru complet sinistru...nu am crezut ca asa ceva este posibil, defapt nu m-am gandit vreodata ca o sa mor la 27 de ani. Ma simteam complet distrus, fara niciun punct de sprijin, fara glas, fara putere, fara o minte lucida, fara absolut nimic...eram pe lumea cealalta iar in lumea aceasta nimeni nu ma cunostea.
Dintr-o data imi aduc aminte de Samantha, si mi-am zis ca trebuie neaparat sa o vad...
Am ajuns cat de repede am putut oprind masina putin mai departe de casa, si am ciocanit la usa, imi raspunde sotia mea sau cel putin asa credeam ca e...
-Samantha...Samy, ah, uh, ai vazut, la televizor, eu, in accident...ammm, stirea?!?
Cu niciun chip nu puteam sa controlez ce cuvinte imi ieseau din gura, si imi venea sa-mi dau pumni in cap pentru asta. Apoi o aud raspunzand.
-Ma scuzati, dar nu va cunosc, si ce cautati la mine la ora 8 dimineata?
-Cum sa nu ma...cunoasteti? (am raspuns iritat pentru o secunda, dandu-mi apoi seama ca eram un nimeni acum.)
-Nu, nu va cunosc...
-Sunt...o ruda foarte, ammm, foarte apropiata a lui Randy, uh, sotul dumnevoastra.
(nu imi venea sa cred ce pot scoate pe gura, imi venea sa-mi smulg limba! Ma simeam practic un strain in propria-mi piele!)
-Ruda apropiata? Mi se parea mie ca semanati cu el...dar...
In sfarsit, un prim indiciu...sotia mea putea sa regaseasca similaritatile dintre Randy Gunnarsson si stafia lui...ca sa zic asa.
-Sunt Alex Hammond. (nu m-am putut gandi la un alt nume, patetic.)
-Incantata de cunostinta, Alex.
Mi-a revenit intr-un final culoarea in obraji si capacitatea de a vorbi!
-Ma tem ca nu veti fi atat de incantata cand o sa aflati ce s-a intamplat. Da-ti drumul pe Canalul 7 de stiri.
Sarmana de Samantha, putin speriata si confuza, m-a invitat in casa, iar apoi deschide televizorul pe Channel 7. Jurnalul de stiri de dimineata tocmai luase sfarsit, dar incepeau Stirile de la ora 8.00!
Capitolul 6 - Samantha
Prima stire a fost chiar despre teribilul accident ce a avut loc acum doua ore in St. Louis, la intersectia strazilor Cherrywood si St. George, dintre un BMW M3 in care se afla un anume Dave Culligan si un Lamborghini Murcielago in care se afla Randy Gunnarsson. Se specifica de asemenea faptul ca soferul BMW-ului e ranit destul de grav iar celalalt a murit la spital.
Pe masura ce am ascultat aceasta stire ma uitam intruna la chipul sotiei mele, care se schimba necontenit, trecand de la confuzie la infrigurare, de la infrigurare la spaima si de la spaima la socul puternic ce l-a suferit la auzul cuvantului "mort". In acel moment am auzit un strigat de durere care aproape mi-a spart timpanele, iar apoi vad ochii inecati in lacrimi ai Samanthei.
Atunci am realizat cat de mult ma iubeste Samy si cat de mult am reusit eu s-o supar, atat pe ea cat si pe fiul meu, Bryan, care incepuse si el sa planga din camera alaturata.
Privind-o pe ea, varsand lacrimi, am inceput sa dau si eu frau liber lacrimilor, de aceea m-am ridicat imediat de pe fotoliu si m-am dus s-o imbratisez pe Samy. Am ridicat-o usor de jos, deoarece ramasese in genunchi, pe podea, si am strans-o in brate. Aveam speranta ca nu-mi va vedea ochii inlacrimati, dar prin sufletul meu umblau libere atat de multe sentimente incat nu am reusit sa ma mai abtin.
Pentru o clipa, Samantha s-a oprit din tremurat, isi da drumul din stransoare si se uita cu o totala uimire la mine spunandu-mi vorbele pe care nu am crezut ca o sa le aud:
-Randy!!! Tu esti Randy...Esti Randy nu-i asa? Tu nu ai murit...
Am ramas trasnit la auzul acestor cuvinte, parca reinviasem, ma simteam izbavit. Am inceput sa plang si mai tare imbratisandu-mi sotia, trecandu-mi nasul prin parul ei!
-Samy, cum de ti-ai dat seama? Cum? Te iubesc Samy, te iubesc!
-Deci tu esti...Randy...si eu te iubesc!
Si mi-am unit buzele cu ale ei, intr-un sarut ce a anuntat revenirea la normal.
Dar nu a fost asa...
...
--To be continued--
Capitolul 5 - Intalnirea
Murisem iar eu eram constient de acest lucru...este un lucru complet sinistru...nu am crezut ca asa ceva este posibil, defapt nu m-am gandit vreodata ca o sa mor la 27 de ani. Ma simteam complet distrus, fara niciun punct de sprijin, fara glas, fara putere, fara o minte lucida, fara absolut nimic...eram pe lumea cealalta iar in lumea aceasta nimeni nu ma cunostea.
Dintr-o data imi aduc aminte de Samantha, si mi-am zis ca trebuie neaparat sa o vad...
Am ajuns cat de repede am putut oprind masina putin mai departe de casa, si am ciocanit la usa, imi raspunde sotia mea sau cel putin asa credeam ca e...
-Samantha...Samy, ah, uh, ai vazut, la televizor, eu, in accident...ammm, stirea?!?
Cu niciun chip nu puteam sa controlez ce cuvinte imi ieseau din gura, si imi venea sa-mi dau pumni in cap pentru asta. Apoi o aud raspunzand.
-Ma scuzati, dar nu va cunosc, si ce cautati la mine la ora 8 dimineata?
-Cum sa nu ma...cunoasteti? (am raspuns iritat pentru o secunda, dandu-mi apoi seama ca eram un nimeni acum.)
-Nu, nu va cunosc...
-Sunt...o ruda foarte, ammm, foarte apropiata a lui Randy, uh, sotul dumnevoastra.
(nu imi venea sa cred ce pot scoate pe gura, imi venea sa-mi smulg limba! Ma simeam practic un strain in propria-mi piele!)
-Ruda apropiata? Mi se parea mie ca semanati cu el...dar...
In sfarsit, un prim indiciu...sotia mea putea sa regaseasca similaritatile dintre Randy Gunnarsson si stafia lui...ca sa zic asa.
-Sunt Alex Hammond. (nu m-am putut gandi la un alt nume, patetic.)
-Incantata de cunostinta, Alex.
Mi-a revenit intr-un final culoarea in obraji si capacitatea de a vorbi!
-Ma tem ca nu veti fi atat de incantata cand o sa aflati ce s-a intamplat. Da-ti drumul pe Canalul 7 de stiri.
Sarmana de Samantha, putin speriata si confuza, m-a invitat in casa, iar apoi deschide televizorul pe Channel 7. Jurnalul de stiri de dimineata tocmai luase sfarsit, dar incepeau Stirile de la ora 8.00!
Capitolul 6 - Samantha
Prima stire a fost chiar despre teribilul accident ce a avut loc acum doua ore in St. Louis, la intersectia strazilor Cherrywood si St. George, dintre un BMW M3 in care se afla un anume Dave Culligan si un Lamborghini Murcielago in care se afla Randy Gunnarsson. Se specifica de asemenea faptul ca soferul BMW-ului e ranit destul de grav iar celalalt a murit la spital.
Pe masura ce am ascultat aceasta stire ma uitam intruna la chipul sotiei mele, care se schimba necontenit, trecand de la confuzie la infrigurare, de la infrigurare la spaima si de la spaima la socul puternic ce l-a suferit la auzul cuvantului "mort". In acel moment am auzit un strigat de durere care aproape mi-a spart timpanele, iar apoi vad ochii inecati in lacrimi ai Samanthei.
Atunci am realizat cat de mult ma iubeste Samy si cat de mult am reusit eu s-o supar, atat pe ea cat si pe fiul meu, Bryan, care incepuse si el sa planga din camera alaturata.
Privind-o pe ea, varsand lacrimi, am inceput sa dau si eu frau liber lacrimilor, de aceea m-am ridicat imediat de pe fotoliu si m-am dus s-o imbratisez pe Samy. Am ridicat-o usor de jos, deoarece ramasese in genunchi, pe podea, si am strans-o in brate. Aveam speranta ca nu-mi va vedea ochii inlacrimati, dar prin sufletul meu umblau libere atat de multe sentimente incat nu am reusit sa ma mai abtin.
Pentru o clipa, Samantha s-a oprit din tremurat, isi da drumul din stransoare si se uita cu o totala uimire la mine spunandu-mi vorbele pe care nu am crezut ca o sa le aud:
-Randy!!! Tu esti Randy...Esti Randy nu-i asa? Tu nu ai murit...
Am ramas trasnit la auzul acestor cuvinte, parca reinviasem, ma simteam izbavit. Am inceput sa plang si mai tare imbratisandu-mi sotia, trecandu-mi nasul prin parul ei!
-Samy, cum de ti-ai dat seama? Cum? Te iubesc Samy, te iubesc!
-Deci tu esti...Randy...si eu te iubesc!
Si mi-am unit buzele cu ale ei, intr-un sarut ce a anuntat revenirea la normal.
Dar nu a fost asa...
...
--To be continued--
marți, 7 septembrie 2010
3 for Metal [part III]
E timpul pentru headbanging!
As I Lay Dying - Through Struggle
Sylosis - Turbulence
The Sorrow - Saviour, Welcome Home
Sper sa va placa, sunt niste melodii absolut superbe din punct de vedere al instrumentatiei...
As I Lay Dying - Through Struggle
Sylosis - Turbulence
The Sorrow - Saviour, Welcome Home
Sper sa va placa, sunt niste melodii absolut superbe din punct de vedere al instrumentatiei...
miercuri, 1 septembrie 2010
Relapse
Ei bine, luna august a insemnat pentru blogul meu si o perioada de seceta a postarilor, pentru ca cel ce detine blogul, a fost ocupat, in principiu cu relaxarea si vacantele...deci, nu am avut timp. Dar incepand de acum, azi, 1 Septembrie 2010, am revenit in forta, si sunt gata de actiune...hmmm, a sunat de parca as fi Superman.
Oricum, asta inseamna ca serialul "Blestemul din Cherrywood" va continua la fel si seriile "3 for Metal" si de asemenea vor mai aparea si alte postari cu sau fara un subiect anume.
Oricum, asta inseamna ca serialul "Blestemul din Cherrywood" va continua la fel si seriile "3 for Metal" si de asemenea vor mai aparea si alte postari cu sau fara un subiect anume.
marți, 3 august 2010
"Blestemul din Cherrywood", [part II]
Partea I o gasiti aici -> "Blestemul din Cherrywood", [part I].
Capitolul 3 - M-am intors in locul in care am murit...
Iesind din magazin, am trantit usa, aproape sa sparg geamul, m-am urcat in masina, si am pornit imediat inapoi sa vad cu ochii mei acel accident, care se putea vedea si pe ecranul televizorului din magazin. Sper din tot sufletul sa fie doar o gluma, sa fie o farsa din aceea, de la camera ascunsa...Incep sa gandesc aiurea...
Am ajuns la intersectia strazilor St. George si Cherrywood, si m-am convins de autenticitatea stirilor...accidentul chiar a avut loc, era chiar masina mea, eram chiar eu implicat, si chiar murisem...Ce naiba se petrece?! Am frisoane! Stau in fata unui accident in care am fost implicat, si culmea, imi vad corpul neinsufletit, cu rani grave la craniu si in zona toracica.
Ma iau sa ii intreb pe politisti, pe medicii din ambulanta daca stiu cine este decedatul si primesc acelasi raspuns - Randy Gunnarsson! Ii intreb si daca ma cunosc, sau daca imi cunosc masina oprita alaturi! Primesc un raspuns iritat: "Nu domnule, nu stiu cine esti, ce vrei? Nu vezi, ca avem treaba?"
Daca as fi avut cum, mi-as fi luat cadavrul de brate, si as fi intrat in el, inapoi...Incep a ma gandi numai la ciudatenii, delirez...Transpir din greu...Simt ca voi lesina...Ma duc cu greutate catre masina, iau bidonul de apa de pe scaunul din dreapta, si beau aproape toata apa, cu restul ma spal pe fata, si-mi umezesc parul.
Sunetul ambulentei...sunetul acela parca venit din Infern, incepe, iar ambulanta pleaca atat cu ranitul din BMW M3, cat si cu muribundul...eu (aflasem ca nu murisem inca, dar nici mult nu mai aveam de trait). Politia mai ramane la locul accidentului pentru a stabili nu stiu ce cauze. Pe mine insa, nu ma interesa decat de mine, sau de celalalt eu, sau de corpul meu...Ce s-a intamplat?
Ma urc in masina, incerc cu greu sa ma stapanesc, fara succes insa. Inima imi batea atat de tare, incat simteam ca in curand ma voi alege cu un piept perforat.
Pornesc, si plec in urma ambulantei...parca acel sunet ma atragea, ma ispitea...imi spunea mereu sa vin, sa accelerez, sa vad ce se intampla cu...mine!
Capitolul 4 - Flash-back.Verdictul
Am ajuns la Spitalul Health Path, aproape imediat dupa ambulanta, si din graba, doream sa fiu alaturi de corpul meu...dar asta nu s-a putut, fiind oprit aproape imediat de asistenta principala:
-Unde va grabiti asa domnule? Cine sunteti? Un act de identitate aveti?
-Sunt....(nu puteam sa spun ca sunt cel de pe targa de mai devreme, m-ar fi crezut nebun)...sunt...o ruda apropiata a celui vatamat.
-Actul de identitate, va rog!
-Nu-l am la mine, (Aveam in portofel in torpedo-ul Lambo-ului, insa era de prisos sa-i arat buletinul unui muribund)...va rog sa ma credeti!
-Bine, dar va rog sa va calmati, luati loc...
Imi arata canapeaua de asteptare, dar la cat de ametit si socat eram eu, imi venea s-o lovesc, ca sa ma lase sa trec. Ma calmez totusi, si iau loc sovaind.
Ma gandesc, ma framant acolo pe canapea, imi iau foc creierii, ma macin atat...cum se poate ca eu sa traiesc, dupa un accident, traiesc ca sa-mi vad trupul ranit grav, si adus la spital, mai mult mort, decat viu. Cum e posibil asa ceva? Am intalnit multe la viata mea, am 27 de ani, sunt casatorit de 3 ani cu Samantha Gunnarsson, si am copil, un baiat de 1 an si jumatate, Bryan.
In copilarie, cand locuiam intr-un satuc in apropierea padurii, din statul Montana, am fost batut de tatal meu cand era beat, mama mea de frica lui, a fugit cu mine, prin paduri, pe timp de iarna, in timp ce lupii urlau si ne urmareau, gata sa sara la noi si sa se giftuiasca din carnea noastra. De atunci am ramas cu ceva probleme psihice, am fost consultat de nenumarati doctori...Ajungand la adolescenta m-am mutat impreuna cu mama in Chicago, Illinois, si am intrat in anturaje periculoase in care alcoolul si drogurile erau la ordinea zilei...Am fost martor cand seful asa-zisului nostru clan, impuscase in cap un om, pentru faptul ca nu a avut de unde sa plateasca drogurile cumparate...Am iesit apoi din acel clan, si am fost urmarit, am fost chiar impuscat in piciorul stang, si nu am avut liniste pana cand nu am plecat din Chicago, in statul vecin, stabilindu-ma in St. Louis, Missouri. Abia aici am reusit sa-mi termin liceul, iar la Facultatea de Management am terminat-o mai mult in genunchi, pentru ca aveam si un loc de munca, ce ma extenua. De-abia de acum viata mea se mai linistise, lucram in domeniul bancar si ma asezasem la casa mea...
Trecuse doua ore crancene, de asteptare si macinare...ca sa aflu din partea doctorului, ca nu a putut face nimic pentru ruda mea...adica pentru mine. Acum am inteles de ce am avut un flash-back - eu murisem!
...
---To be continued---
Capitolul 3 - M-am intors in locul in care am murit...
Iesind din magazin, am trantit usa, aproape sa sparg geamul, m-am urcat in masina, si am pornit imediat inapoi sa vad cu ochii mei acel accident, care se putea vedea si pe ecranul televizorului din magazin. Sper din tot sufletul sa fie doar o gluma, sa fie o farsa din aceea, de la camera ascunsa...Incep sa gandesc aiurea...
Am ajuns la intersectia strazilor St. George si Cherrywood, si m-am convins de autenticitatea stirilor...accidentul chiar a avut loc, era chiar masina mea, eram chiar eu implicat, si chiar murisem...Ce naiba se petrece?! Am frisoane! Stau in fata unui accident in care am fost implicat, si culmea, imi vad corpul neinsufletit, cu rani grave la craniu si in zona toracica.
Ma iau sa ii intreb pe politisti, pe medicii din ambulanta daca stiu cine este decedatul si primesc acelasi raspuns - Randy Gunnarsson! Ii intreb si daca ma cunosc, sau daca imi cunosc masina oprita alaturi! Primesc un raspuns iritat: "Nu domnule, nu stiu cine esti, ce vrei? Nu vezi, ca avem treaba?"
Daca as fi avut cum, mi-as fi luat cadavrul de brate, si as fi intrat in el, inapoi...Incep a ma gandi numai la ciudatenii, delirez...Transpir din greu...Simt ca voi lesina...Ma duc cu greutate catre masina, iau bidonul de apa de pe scaunul din dreapta, si beau aproape toata apa, cu restul ma spal pe fata, si-mi umezesc parul.
Sunetul ambulentei...sunetul acela parca venit din Infern, incepe, iar ambulanta pleaca atat cu ranitul din BMW M3, cat si cu muribundul...eu (aflasem ca nu murisem inca, dar nici mult nu mai aveam de trait). Politia mai ramane la locul accidentului pentru a stabili nu stiu ce cauze. Pe mine insa, nu ma interesa decat de mine, sau de celalalt eu, sau de corpul meu...Ce s-a intamplat?
Ma urc in masina, incerc cu greu sa ma stapanesc, fara succes insa. Inima imi batea atat de tare, incat simteam ca in curand ma voi alege cu un piept perforat.
Pornesc, si plec in urma ambulantei...parca acel sunet ma atragea, ma ispitea...imi spunea mereu sa vin, sa accelerez, sa vad ce se intampla cu...mine!
Capitolul 4 - Flash-back.Verdictul
Am ajuns la Spitalul Health Path, aproape imediat dupa ambulanta, si din graba, doream sa fiu alaturi de corpul meu...dar asta nu s-a putut, fiind oprit aproape imediat de asistenta principala:
-Unde va grabiti asa domnule? Cine sunteti? Un act de identitate aveti?
-Sunt....(nu puteam sa spun ca sunt cel de pe targa de mai devreme, m-ar fi crezut nebun)...sunt...o ruda apropiata a celui vatamat.
-Actul de identitate, va rog!
-Nu-l am la mine, (Aveam in portofel in torpedo-ul Lambo-ului, insa era de prisos sa-i arat buletinul unui muribund)...va rog sa ma credeti!
-Bine, dar va rog sa va calmati, luati loc...
Imi arata canapeaua de asteptare, dar la cat de ametit si socat eram eu, imi venea s-o lovesc, ca sa ma lase sa trec. Ma calmez totusi, si iau loc sovaind.
Ma gandesc, ma framant acolo pe canapea, imi iau foc creierii, ma macin atat...cum se poate ca eu sa traiesc, dupa un accident, traiesc ca sa-mi vad trupul ranit grav, si adus la spital, mai mult mort, decat viu. Cum e posibil asa ceva? Am intalnit multe la viata mea, am 27 de ani, sunt casatorit de 3 ani cu Samantha Gunnarsson, si am copil, un baiat de 1 an si jumatate, Bryan.
In copilarie, cand locuiam intr-un satuc in apropierea padurii, din statul Montana, am fost batut de tatal meu cand era beat, mama mea de frica lui, a fugit cu mine, prin paduri, pe timp de iarna, in timp ce lupii urlau si ne urmareau, gata sa sara la noi si sa se giftuiasca din carnea noastra. De atunci am ramas cu ceva probleme psihice, am fost consultat de nenumarati doctori...Ajungand la adolescenta m-am mutat impreuna cu mama in Chicago, Illinois, si am intrat in anturaje periculoase in care alcoolul si drogurile erau la ordinea zilei...Am fost martor cand seful asa-zisului nostru clan, impuscase in cap un om, pentru faptul ca nu a avut de unde sa plateasca drogurile cumparate...Am iesit apoi din acel clan, si am fost urmarit, am fost chiar impuscat in piciorul stang, si nu am avut liniste pana cand nu am plecat din Chicago, in statul vecin, stabilindu-ma in St. Louis, Missouri. Abia aici am reusit sa-mi termin liceul, iar la Facultatea de Management am terminat-o mai mult in genunchi, pentru ca aveam si un loc de munca, ce ma extenua. De-abia de acum viata mea se mai linistise, lucram in domeniul bancar si ma asezasem la casa mea...
Trecuse doua ore crancene, de asteptare si macinare...ca sa aflu din partea doctorului, ca nu a putut face nimic pentru ruda mea...adica pentru mine. Acum am inteles de ce am avut un flash-back - eu murisem!
...
---To be continued---
Abonați-vă la:
Postări (Atom)