M-a impresionat. Mi-a adus un nod în gât în momentele culminante (deloc rare) și mi-a făcut inima să bată la fel de puternic ca și cum aș fi alergat într-un maraton, asemenea lui Rudy, unul din cele mai dragi personaje din roman. Drag mie, desigur. Probabil, drag si autorului, dar și personajelor, având în vedere felul în care a fost portretizat. M-a făcut să uit de camera în care citeam, să observ culorile descrise, să privesc cu mai multă atenție un nor, să uit de zgomotele de fundal făcute de colegii mei de apartament fără minte. M-a făcut să respir acele vremuri în care nu am trăit (cel puțin la nivel ficțional), să mă ascund de bombardamente și să citesc alături de ei, gustând o dezgustătoare supă de mazăre. Romanul a făcut toate astea...
Înainte de toate, trebuie să afirm că e un roman-curcubeu în care fiecare episod narativ e colorat, fiecare pagină aduce o nouă nuanță de sentiment, pictat într-o nouă culoare. Structura volumului e definită de culori, de desene, de cuvinte savuroase cu care Markus Zusak s-a jucat spre încântarea noastră, a cititorilor de pretutindeni, pentru a degusta cu ușurință cele peste cinci sute de pagini ale poveștii. În ciuda volumului de file, se citește foarte ușor, intriga și felul de a istorisi, atrăgând noi pagini de lectură până când, cu durere, realizezi că ai terminat...romanul!
Este o carte despre viață și despre moarte, despre supraviețuire și despre umanitate, despre dragostea pură și adevărată care se înalță dincolo de sfera existențială, pe fondul Celui de-al Doilea Război Mondial.
Hoțul de Cărți rămâne un roman nemuritor al ipotezelor, al adevărului general despre oameni, un portret al caracterelor oamenilor speciali care poartă masca indiferenței spre a nu-și arăta adevăratele sentimente și mai ales, pentru a-și ascunda inima caldă pe care o au.
Relatată din perspectiva Morții care e reprezentată ca un înger obiectiv, povestea e delicioasă, marcând cuvinte și expresii extraordinar de zemoase, menite să ne smulgă un zâmbet involuntar și chiar hohote de râs! Deși pare să fie complet detașată de oameni și poveștile lor, ea e puternic umanizată de-a lungul secvențelor epice, istorisind cu un umor contagios, o poveste adevărată, după cum afirma ea. Mama adoptivă a eroinei pare să fie o altă marcă epică a Morții. Amândouă poartă o mască menită să inducă teama sau duritatea, dar de fapt, demonstrează o sensibilitate sfâșietoare. Felul în care Moartea-Povestitoare se adresează în mod direct cititorului prin confesiuni sau prin explicarea unor termeni semnificativi care evidențiază temele și motivele literare este un alt motiv pentru care oricine ar trebui să citească această carte.
Subiectul romanului debutează și sfârșește dramatic: personajul principal este Liesel, o fetiță de zece ani, nevoită să-și schimbe traseul destinului, printr-un joc nemilos al vieții politice din Germania nazistă. Astfel, copila parcurge un drum inițiatic al vieții pe care-l începe cu călătoria spre părinții adoptivi, însoțită de propria mamă și de fratele ei mai mic. Viața copilei e transformată brusc și adaptarea ei se face greoi, dar cu pași siguri. Intriga cititului e o temă simbolică prin care se deduce faptul că studiul necontenit și imaginația pot fi adevărați eroi, salvând vieți în momentele cruciale. Fata nu știe să citească, este umilită din această cauză la școală, dar tatăl ei adoptiv, eroul ei indirect, alături de soția primarului, cum se va demonstra ulterior, o învață să citească, în cruntele nopți de coșmaruri care o bântuie pe copilă. Umanitatea nemților de rând care deși par uneori duri sau dușmănoși, sfârșesc prin a-și ajuta semenii (uneori, chiar și pe evrei, in taină, desigur), e mistuitoare și neobișnuită, în special pentru epoca nazistă. Asemenea unor copii, se bucură de dispute și de înjurături ce par alese pe sprânceană, dar nu ezită de a se susține reciproc în momentele de cumpănă istorică (Rudy, micul băiețel năzdrăvan care suferă de o foame nesfârșită și fură cu plăcere în timpul liber, învață să dăruiască pâine evreilor oropsiți aflați în drum spre lagăre de concentrare, Rosa, mama adoptivă a lui Liesel, veșnic pusă pe harță, acceptă să-l găzduiască pe fiul evreu al bărbatului care i-a salvat viața soțului ei în Primul Război Mondial, iar exemplele de genul acesta pot continua, fără o încheiere stabilită).
Nu intenționez să stric surpriza noului cititor, prin urmare nu o să redau o istorisire detaliată a poveștii!
E de ajuns să afirm (încă o dată) faptul că acest roman e construit atât de bine, de matur și de copilăresc în același timp, încât fiecare persoană se poate regăsi în cuvintele sale, cel puțin, preț de o pagină!
E genul de roman care poate dărui o poftă nestăvilită de lectură, însumând o adevărată dependență de cărți!
Iată câteva din cele mai dulci citate pe care le-am degustat în timpul lecturii:
„Cuvintele. De ce trebuiau să existe? Fără ele, nu ar mai fi nimic din toate astea. În lipsa cuvintelor, Fuhrerul nu era nimic. Nu ar fi prizionieri care șchiopătează, nevoia de consolare sau de trucuri cu vorbe care să ne facă să ne simțim mai bine. La ce sunt bune cuvintele?”
"Un om nu are o inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc şi posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit la momentul potrivit. Consecinţele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor şi în cel mai rău. Văd urâţenia şi frumuseţea lor şi mă întreb cum poate cineva să fie în două feluri în acelaşi timp. Totuşi, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii, lăsând la o parte orice altceva, au bunul-simţ de a muri."
„El era nebunul care se pictase în negru și învinsese lumea. Ea era hoțul de cărți fără cuvinte. Aveți încredere în mine, cuvintele urmau să vină, și când vor fi sosit, Liesel le va ține în mână ca pe niște nori și le va presăra ca pe o ploaie.”
P.S: Deja îmi frec mâinile de satisfacție pentru că am descărcat și ecranizarea cărții! Mă așteaptă două ore fabuloase (sper)!
