Mincinoșii sau Un Grup de Pierde-Vară

Romanul Mincinoșii scris de E. Lockhart e tangibil la nivel emoțional, deși pare un alt roman banal, cu și despre adolescenți, cel puțin, la prima vedere. Este un volum subiectiv, redactat pe un ton confidențial, uneori sarcastic, alteori pueril, pendulând între adolescență, copilărie si pragul de maturizare pe care eroina se străduiește să îl treacă.
Se citește extraordinar de ușor, grație oceanului de dialoguri contemporane, limbajului
dulce-amărui și a intrigii care provoacă intelectual cititorul.
Incipitul e simplu, ironic și mai ales, mincinos:

„Bine-aţi venit la minunata familie Sinclair.
N-avem niciun criminal.
N-avem niciun dependent.
N-avem niciun ratat.
Familia Sinclair e compusă din indivizi atletici, înalţi şi frumoşi. Suntem democraţi, cu avere, din tată în fiu.
Nu contează dacă unul dintre noi e îndrăgostit până la disperare, absolut până la disperare.
Atât de îndrăgostit încât trebuie luate măsuri la fel de disperate.
Nimeni n-are nevoie de nimeni.
Nimeni nu greşeşte vreodată.
Trăim, cel puţin pe durata verii, pe o insulă privată, în apropiere de linia de coastă din Massachusetts.
Poate că asta este tot ce trebuie să ştiţi."

 Povestea se concentrează pe amintirile unei adolescente care face parte, aparent, dintr-o familie perfectă, care trăiește într-o lume perfectă. Suferind un accident grav, tânăra nu își amintește tragedia care i-a lovit familia, deșteptând conștiința din ultimii membrii rămași în așa-zisul Olimp. Intriga se declanșează cu atât mai pronunțat cu cât nimeni nu îi dezvăluie mai mult de câteva frânturi din cele întâmplate în aceea vară dramatică.
Minciunile repetate, conștiinta problematică și subtila tematică a fantomelor trecutului sunt laitmotive care se suprapun în fiecare episod narativ.
Nimic nu este ceea ce pare. Ambiția și impulsivitatea distrug totul în jurul universului perfect.

Cadence Sinclair Eastman, eroina cărții, se găsește la răspântia dintre dreptate și armonie pe care încearcă să o insufle mamei sale și surorile ei, care purtau un conflict deschis pe tema moștenirii la scurt timp de la moartea mamei lor. Alături de grupul verilor ei +Gat, nepot al iubitului mătușii ei, care devine prima ei iubire, Cadence se străduiește să rezolve dilema familiei. Grupul Mincinoșilor apare constant în volum, oferind indicii cu privire la faptele trecutului care continuă să agonizeze o eroină a cărei memorie o înșală în fiecare zi. Mințită de proprii prieteni, de mamă, precum și de verii mai mici, Cadence se străduiește să recompună piesele de puzzle ale propriului trecut pentru a afla care e crâncenul secret care a condus la armonizarea familiei câțiva ani după accident, dar care i-a produs amnezie parțială.

Adevăratul deznodământ se dovedește mai șocant și mai tulburător decât părea posibil. Tainele care își dezleagă misterele pot cauza mai mult rău decât bine, împletindu-și surpriza cu o aprigă furtună emoțională.

Cartea merită citită, ba chiar, pe nerăsuflate, pentru că ascunde o poveste în spatele căreia se ascunde un mesaj revelator pe care oricine ar trebui să-l înțeleagă.

Carpe Diem!

Cum să fii...un Andrei veritabil (Ghid Profesionist pentru Andrei Profesioniști)-Pamflet

În prezent sunt publicate lucrări cu titluri din ce în ce mai trăznite, în special ghiduri menite să-i învețe pe tăntălăi și gogomani de toate vârstele cum să respire oxigen, cum să urle sau cum să facă pipi. Exemplele pot continua. O grămadă de așa-zise cărți sunt cumpărate și citite de consumatorii de telenovele ieftine (da, din păcate, nu se află pe cale de dispariție, idioții! Nu, nu îi deplâng pe dinozauri, dar măcar ei nu batjocoreau cu atâta talent și dăruire întreaga creație!)

De la artisticele volume Cum să fii de-a dreptul uluitoare (și lipsită de creier, dar mândră de aceasta, aș putea adăuga), Jurnalul unui Adam (un fel de pseudo-telenovelă), Cum să scapi de îngrijorare pentru totdeauna, la Cum să te faci dorită de toți bărbații nu e decât un pas mărunt către stupiditate absolută, în traducere, îndobitocire voluntară și inconștientă, marcată prin moda ucigașă de intelect, căci, aceste cărți împreună cu Mr Facebook reușesc să transforme în Frumoase Adormite o mulțime de fete (nu neapărat frumoase).

De la aceeași idee și din pur amuzament, am hotărât să fac un ghid amuzant care descrie ce înseamnă să fie un Andrei adevărat (Pseudo-Andreii de pretutindeni nu fac obiectul acestui studiu...pamfletar).

Să modelăm, cu penelul, cele mai însemnate trăsături de caracter și nu numai:

1. Un Andrei adevărat nu se trezește niciodată la ora perfectă. Fie își lasă gărgăunii din cap să converseze între ei și să-l trezească înainte să pornească marșul alarmei, fie se trezește prea târziu ca să treacă prin deliciul întinderii musculare pe care o prezintă la trezire, fiecare sedentar care se respectă.

2. Un Andrei reușește întotdeauna să își creeze nervi, chiar și în absența oamenilor enervanți. Fie îl incomodează razele soarelui care îl fac să strănute brusc, fie norii atât de colorați încât îl fac să spere că va fi martorul unei furtuni care nu mai apare, fie se plânge în sinea lui că suferă de sute de boli despre care a citit. Dacă nu se aplică niciunul din cazurile menționate, mai mult ca sigur, se va enerva când va asculta la un post de radio o piesă obsedantă care se repetă la fiecare jumătate de ceas.

3.Un Andrei adevărat are memoria selectivă. Este zadarnic să fie interogat într-o secție de poliție ce a făcut între Dumnezeu-știe ce ore, într-o zi oarecare, din simplul motiv că nu va reține o asemenea informație. Totuși, își va aminti adresa celui mai bun local la care a mâncat în luna de miere chiar și câțiva ani mai târziu.

4.Un Andrei nu este impresionat de lucrurile la care are acces, oricât de moderne sau fabuloase ar fi. Un Andrei veritabil se va lăsa fascinat de obiecte care par la prima vedere, puțin impresionante, dar la care nu poate ajunge în cel mai obișnuit mod. Sau pe care nu le poate purta din felurite cauze.

5. Un Andrei nu pierde timpul niciodată (doar dacă lucrează!) El se antrenează în cele mai captivante activități care îl transformă într-un autre. Fie devine un personaj în jocuri virtuale, fie devine altul prin artă de orice fel. Cameleonic în mod natural, Andrei-ul e capabil să-și schimbe locul în care își petrece timpul liber cu zâmbetul pe buze, în căutare de noi aventuri.

6.Un Andrei real e acela care uită să bea sau să mănânce în timp ce își desfășoară activitățile favorite (indiferent de natura lor). Își amintește, ulterior, când tobele din stomac sunt bătute de creaturile gotice care s-au ascuns acolo în vreme ce el privea visător un fulger promițător.

7. Numai un adevărat Andrei ar putea intra în depresie în momentul în care e nevoit să intre în bucătărie. Stingherit și derutat, suferă de teama de a nu-și tăia degetele în timp ce toacă o legumă oarecare (pentru el toate sunt legume oarecare, denumirea legumelor și reținerea acestor nume reprezentând o activitate complet inutilă pentru orice Andrei respectabil).

8. Orice Andrei relaxat se va panica în momentul în care primește apeluri telefonice în timpul liber. Își va frământa degetele, trosnindu-le, va număra muștele imaginare de pe pereți și va trage de timp, sperând ca soneria telefonului să înceteze înainte ca el să apuce (din păcate) să răspundă.

9.Acel Andrei care are treburi oficiale de rezolvat se va stresa dincolo de propriile limite cu speranța că lucrurile se vor rezolva de la sine. Va mieuna, va face dansul ploii și va nota cele mai inspirate blesteme cu scopul rezolvării tribale de probleme. Dacă reușește sau nu, doar el o poate spune.

10. Adevăratul Andrei trăiește în cele mai fascinante lumi (imaginare) și se împiedică de obiectele lumii reale (de pildă, o ușă, un prag, o clanță...).


Acestea sunt cele mai importante reguli de aur pe care orice Andrei respectabil trebuie să le respecte în acest secol. Mult succes!

Gânduri răsucite în praf de ciocolată

Mă plimbam pe străzile londoneze (informație suplimentară menită să fie tăiată, căci Londra a devenit un clișeu artistic în toate segmentele ei. E ceva de bine de menționat? Londra e prezentă. E ceva de rău de adăugat? Are legătură cu Londra, desigur).

Așa că îmi reiau gândurile împrăștiate în vreme ce mă îndrept către podul pe care îl traversez mereu. Așa că schimbăm: mă plimbam pe străzile bântuite de oameni ale unei metropole al-cărui-nume-nu-voi-să-l-pronunț, metropolă soră cu Cap-de-Mort, al cărui nume, se vede treaba, îl pronunț fără tresăriri sau cutremure corporale (doar  nu sufăr de boli ale căror cauze nu le cunosc).

Gândurile mele fantomatice se intersectează la o întâlnire perpendiculară, în absența ceaiului și a prăjiturelelor indigeste (era ora ceaiului, totuși, la nivel tradițional-victorian). Privesc oamenii fără să-i văd, observ mai degrabă, vocile lor stridente sau neatenția cu care traversează în vreme ce zac amorțiți cu nasul în telefon, încercând să prindă fragmente de viață virtuală sau ceva similar. Mă gândesc la formarea timpurilor verbale din franceză și spaniolă. Ce mult se înfrățesc limbile astea latinești! Las verbul Habere să ia ceaiul în compania lui Avoir în timp ce zâmbesc prostește la o fereastră prăfuită.

Mă strâmb, fac pe trolul și mă întreb dacă observă cineva. Tăcere. Poate ar trebui să scriu un roman care să înceapă cu Epilogul și să se încheie cu Prologul. Să navighez pe mări sălbatice sau să inventez o limbă străină care să fie vorbită pe o altă planetă sau într-un alt univers paralel cu al nostru?

Dar ziua de azi să fie învelită cu ciocolată la cină sau în parfum cinematografic? Să o sun pe mama...sau mai bine, nu. Oricum, e ocupată cu viața aia amoroasă a ei, pretinzând că își trăiește a doua adolescență când nu mai e adolescentă. Ce știu eu? Poate asta și face. Zâmbesc amar, amintindu-mi o secvență din ultimul coșmar. Sânge pe trotuar. De ce? Amintirile nu îmi priesc, așa că se ascund într-o umbră lăsată de soarele care apune. Traversez și las podul moștenire celor care se opintesc spre a-și sumeca mânecile unsuroase cu șireturi pierdute. Nu mă crezi? Dar săpăm cu toții după ceva anume. Oamenii sapă să găsească vestigii istorice aruncate de strămoși, sapă fântâni, au săpat în goană după aur, eu sap după fericire. Toți săpăm...

Nu mă opresc în ciuda zgomotului făcut de tipa cu căruciorul bebelușului ei, deși îmi îmbolnăvește timpanele. De ce să sufăr eu căci ea nu a descoperit miracolul contracepției? Cu siguranță, zgomotul produs de ea însăși nu o supără, pesemne, în mintea ei se perindă gânduri despre mâncare de copii, scutece și...diaree. Frumoasă viață, continuă-ți săpatul în fântâna în care ai căzut, gălușcă mămoasă! Sper că glandele lacrimare pe care le ai nu sunt la fel de eficiente ca fertilitatea care te-a însemnat! Că de nu, nopțile tale albe vor deveni... depresive...

Așa stau lucrurile cu poveștile despre oameni...
A fost odată ca niciodată o Cârpită care iubea să fie uzată de toți cârpiții doar pentru că și-a petrecut copilăria într-un pom tăiat de nu-știu-cine și a căzut în cap. A rămas cu traume care au transformat-o în Mrs Tronc-the-Door dar acesta e subiectul altei povești .

Și iată, cum aruncând fiecare gând (aproximativ) ce mi-a zăbovit astăzi în cap în timpul preumblării de seară, am accentuat că Joyce a descris în Ulise tipologia omului universal care gândește colorat și nu e fără de păcat.

Și am încălecat pe-o șea și am spus povestea așa!

Povestea unuia de pe altă planetă (Guardians of the Galaxy Vol 2)

Oare știți expresia aia cât se poate de ciudată prin care desemnezi un aerian care nu aude un cuvânt din cel mai recent discurs al tău în care te mândreai cu ultima achiziție sau cel mai tare proiect pe care l-ai finalizat? Mă refer la tipologia prietenului care pare înrudit cu extratereștri. El nu vede, nu aude, nu știe și în cel mai bun caz, patinează cu neștiința asta tot restul vieții. Iar tu, ca prieten bun ce îi ești, vrei să-l trezești la realitatea asta urâtă în care nici ție nu-ți place să trăiești pentru că slujba e stresantă, traficul e aglomerat, Game of Thrones are mai puține episoade anul acesta și exemplele pot continua... Așa că firea ta altruistă te determină să îl întrebi:

Ești cumva de pe altă planetă?

Nu, nu vreau să știu reacția prietenului tău, vreau doar să menționez că există situații în care răspunsul corect ar fi afirmativ și ce interesant ar fi! Câte întrebări i-am putea adresa și câte dispozitive ultra-mega-extra-ciudate am atinge!
Dar aceasta e altă poveste, deși nu total opusă poveștii noastre.

Dacă vrei, totuși, să trăiești la nivel minimal (măcar) o poveste intergalactică, te sfătuiesc să te grăbești spre cel mai apropiat cinematograf și neapărat să vezi Guardians of the Galaxy Vol 2 în 3 D! Merită!

Așteptarea a meritat, filmul e o poveste cu mai mulți Feți (Frumoși, dar Urâți) iar această contrazicere e menită să-ți trezească curiozitatea și să nu ratezi filmul!

Persoanjele pe care le știm deja din primul film sunt predestinate să facă față unor noi aventuri care le pun viețile (foarte colorate) în pericol! Nimic nu e ceea ce pare, binele suprem poate însemna cel mai mare rău , iar comicul de limbaj și cel de situație apar în cele mai neobișnuite momente!

Star-Lord, Gamora, Groot, Rocket și Drax se pregătesc să înfrunte o serie de extratereștrii care nu apreciază felul în care sunt jefuiți (probabil, voiau mai multă subtilitate) , dar și trecutul eroului care îl propulsează într-un univers nou, pe o altă planetă, unde își cunoaște tatăl, un fel de Chronos de pe altă planetă.

Dar are acesta instincte paterne sau la mijloc se ascunde interese meschine?
Poate Star-Lord să aibă încredere în extraterestrul divin care pare să-i fie tată?

Va reuși sora Gamorei să se răzbune pe aceasta, curmându-i viața?

Va mai prinde Drax alte metafore?

În câte belele poate intra Rocket?

O să își îmbogățească micul și adorabilul Groot vocabularul?

Toate acestea și multe alte surprize vă așteaptă la cinematograf!

Nu pierde ocazia să fii un Star-Lord pentru două ore!

 Grăbește-te!

Literatură matematică

Oare s-a gândit cineva că uneori originea scrierii literare se regăsește în unele formule matematice? La fel cum 2x2=4, literatură îmbracă uneori veșminte aritmetice, constituite pe ecuații, doar de aceea, forma îi e reprezentată de litere! Există romancieri care aritmetizează (nu știu sigur dacă există termenul, dar mă distrează) propria operă. Realizează o serie de calcule ce compun etape ale basmului popular: avem un erou, un anti-erou, o situație încâlcită pe care eroul nostru trebuie să o dezlege cu o iscusință mai mare decât îmi legam eu șireturile la grădiniță pentru a se reveni la situația de echilibru (starea normală a lucrurilor când oamenii pot bea șampanie fericiți, lipsiți de grija vreunui atac terorist sau ceva similar). Evident, normalitatea descrisă e o anomalie astăzi când atacurile teroriste înfloresc când te aștepți mai puțin...

Am amintit într-una din cronici despre romanele lui Dan Brown, mai precis când făceam o mică paralelă între lucrările lui și Biblia Pierdută . Cronica de față îmbrățișează opera lui (evident, nu mă refer la toate cărțile), mai ales că Brown e unul din romancierii îndrăgostiți de artă și matematică (?) cum voi fi demonstrat până la finele micului eseu.

Am citit câteva trilogii până acum, una din ele, aparținând acestui scriitor. Codul lui Da Vinci, Îngeri și Demoni și Inferno nu au fost romanele menite să scape privirii mele împletite de curiozitate. Primul roman mi-a fost recomandat de o bună prietenă în timpul facultății, dar se găsea deja pe lista mea la ora, minutul și secunda recomandării, așa că îmi frecam mâinile de bucurie la gândul că într-o zi voi avea destulă vreme să citesc cartea și să pricep de ce a făcut subiectul atâtor critici. Am citit-o, am descoperit povestea, mi-a plăcut cum a fost scrisă, am trecut la următorul roman și tot așa până ce am terminat trilogia faimoasă, astăzi deja ecranizată, menită să-l transforme pe Tom Hanks în iscusitul profesor Robert Langdon. Totuși, deși eu am citit doar trei din romanele autorului, eroul acestuia face parte și din distribuția altor romane (deci, conceptul de trilogie e doar un fel de a marca numai cărțile pe care eu le-am citit, nu toate cele existente)!

Aș minți dacă aș pretinde  că nu m-am bucurat să văd povestea fiecărui roman, să încerc să dezleg enigmele cele mai încrucișate, să mă joc de-a anticipatul ori să dansez pe pașii populari ai teoriei conspiraționale ivită în fiecare caz. Am călătorit în Franța, Italia, Elveția fără să îmi părăsesc locuința, dar acesta e unul din avantajele pe care fiecare carte o conferă cititorului.

Cărțile sunt scrise într-un ritm alert, încununate cu detalii artistice, istorice, religioase, bine documentate astfel încât un adevărat cititor încheie romanele cu sentimentul de satisfacție că ar fi participat la un seminar pentru că acele goluri din minte i s-au umplut cu informații (mă refer la cele non-ficționale).

Problematica scriitoricească a autorului (doar din perspectiva mea, desigur) e dată de obsesia lui literară de a face o disecție amănunțită asupra religiei cu ocazia fiecărui roman.

Cum bine am menționat, citind o carte, citești întreaga trilogie (mai puțin detaliile savuroase). Cele trei cărți sunt realizate pe aceeași ecuație matematică, de gradul II. Autorul folosește aceeași formulă clasică pentru a descoperi necunoscuta ca să gustăm acel happy end.

Ei bine, rețeta e simplă: se adaugă una bucată profesor universitar de Simbolistică (eroul trilogiei care deși traversează întotdeauna cele mai teribile experiențe, e salvat de la moarte în ultima clipă, asemenea unui Harap-Alb american, de vârstă medie), se condimentează o situație primejdioasă, făcută să declanșeze sfârșitul lumii (la nivel teoretic, principial, material, religios ș.a.m.d) , se presară cel puțin o crimă ritualică, deschizătoare de teorii conspiraționale, se călește profesorul cu o duduie episodică a cărei legătură cu victima e evidentă (de fiecare dată, o altă fată devine aliatul profesorului în descoperirea adevărului), separat, se fierb interesele anti-eroilor la foc mic, pentru ca în final cele două amestecuri să se regăsească la final de poveste pentru o luptă finală și un sfârșit epic.

Fiecare mirodenie finală e adăugată la un epilog.

Brown realizează o disecție asupra vieții religioase, punând-o într-o lumină obscură în fiecare roman. Dacă în primul dintre ele se concentrează pe viața intimă a Mântuitorului (volum care a adus la vremea publicării, o serie de controverse și dezbateri pe tema acestei ipoteze), al doilea dezbracă perfecțiunea monahală (perfecțiune la nivel ideal, căci toți credincioșii doresc să știe că masa preoțească e una morală) și demonstrează cum un om lipsit de credință poate fi mai bun decât un preot, ultimul parcurge episodele narative ale Infernului conceput de Dante ca pretext literar, oferind eroului veritabile viziuni infernale.

.

Acestea sunt amănuntele literare.
Dar fiecare roman e îmbrăcat în aceleași haine (deși de culori diferite), așa că jocul literar rămâne același. Tot profesorul universitar, acel hommo universalis din trilogie , e făcut să salveze lumea și să demonstreze întotdeauna cum autoritățile locale, oricât de specialiste sunt, reprezintă definiția imbecilității. Sunt departe de a fi organizați, punctuali, informați și așa mai departe.

Cel puțin, romancierul e generos cu citatele delicioase, spre a ne oferi , indirect, felul în care trebui să-i citim romanele:

Mintea vede ceea ce vrea să vadă. - Codul lui Da Vinci

Ceea ce contează cu adevărat este ceea ce crezi. -Codul lui Da Vinci

Nimic în creștinism nu e original. (idee care se repetă și în Îngeri și Demoni) -Codul lui Da Vinci


Ştiinţa îmi spune că Dumnezeu trebuie să existe. Mintea îmi spune că niciodată n-am să-L pot înţelege. Dar inima îmi spune că nici nu trebuie s-o fac. -Îngeri și Demoni

Dumnezeu nu este o fiinţă omnipotentă şi autoritară care ne priveşte de sus, ameninţând să ne zvârle în căldarea cu smoală dacă nu ne supunem. Dumnezeu este energia care curge prin sinapsele sistemului nostru nervos şi prin cămăruţele inimii noastre. -Îngeri și Demoni

Uneori, revelația divină nu înseamnă altceva decât ajustarea propriilor capacități mintale pentru a auzi ceea ce sufletul știe dintotdeauna. -Îngeri și Demoni

Când e disperat omul devine animal. -Inferno

Caută și vei găsi! -Inferno


Harta infernului a lui Botticelli era de fapt un omagiu adus unei lucrări literare din secolul al XIV-lea, una dintre cele mai cunoscute ale patrimoniului universal… o viziune macabră a iadului care impresionează chiar şi în ziua de azi.- Inferno

Spre a concluziona, mi-au prins bine aceste călătorii în ciuda aritmeticii lor obositoare și îmi doresc să scotocesc și celelalte romane ale lui Brown.