Așa că îmi reiau gândurile împrăștiate în vreme ce mă îndrept către podul pe care îl traversez mereu. Așa că schimbăm: mă plimbam pe străzile bântuite de oameni ale unei metropole al-cărui-nume-nu-voi-să-l-pronunț, metropolă soră cu Cap-de-Mort, al cărui nume, se vede treaba, îl pronunț fără tresăriri sau cutremure corporale (doar nu sufăr de boli ale căror cauze nu le cunosc).
Gândurile mele fantomatice se intersectează la o întâlnire perpendiculară, în absența ceaiului și a prăjiturelelor indigeste (era ora ceaiului, totuși, la nivel tradițional-victorian). Privesc oamenii fără să-i văd, observ mai degrabă, vocile lor stridente sau neatenția cu care traversează în vreme ce zac amorțiți cu nasul în telefon, încercând să prindă fragmente de viață virtuală sau ceva similar. Mă gândesc la formarea timpurilor verbale din franceză și spaniolă. Ce mult se înfrățesc limbile astea latinești! Las verbul Habere să ia ceaiul în compania lui Avoir în timp ce zâmbesc prostește la o fereastră prăfuită.
Mă strâmb, fac pe trolul și mă întreb dacă observă cineva. Tăcere. Poate ar trebui să scriu un roman care să înceapă cu Epilogul și să se încheie cu Prologul. Să navighez pe mări sălbatice sau să inventez o limbă străină care să fie vorbită pe o altă planetă sau într-un alt univers paralel cu al nostru?
Dar ziua de azi să fie învelită cu ciocolată la cină sau în parfum cinematografic? Să o sun pe mama...sau mai bine, nu. Oricum, e ocupată cu viața aia amoroasă a ei, pretinzând că își trăiește a doua adolescență când nu mai e adolescentă. Ce știu eu? Poate asta și face. Zâmbesc amar, amintindu-mi o secvență din ultimul coșmar. Sânge pe trotuar. De ce? Amintirile nu îmi priesc, așa că se ascund într-o umbră lăsată de soarele care apune. Traversez și las podul moștenire celor care se opintesc spre a-și sumeca mânecile unsuroase cu șireturi pierdute. Nu mă crezi? Dar săpăm cu toții după ceva anume. Oamenii sapă să găsească vestigii istorice aruncate de strămoși, sapă fântâni, au săpat în goană după aur, eu sap după fericire. Toți săpăm...
Nu mă opresc în ciuda zgomotului făcut de tipa cu căruciorul bebelușului ei, deși îmi îmbolnăvește timpanele. De ce să sufăr eu căci ea nu a descoperit miracolul contracepției? Cu siguranță, zgomotul produs de ea însăși nu o supără, pesemne, în mintea ei se perindă gânduri despre mâncare de copii, scutece și...diaree. Frumoasă viață, continuă-ți săpatul în fântâna în care ai căzut, gălușcă mămoasă! Sper că glandele lacrimare pe care le ai nu sunt la fel de eficiente ca fertilitatea care te-a însemnat! Că de nu, nopțile tale albe vor deveni... depresive...
Așa stau lucrurile cu poveștile despre oameni...
A fost odată ca niciodată o Cârpită care iubea să fie uzată de toți cârpiții doar pentru că și-a petrecut copilăria într-un pom tăiat de nu-știu-cine și a căzut în cap. A rămas cu traume care au transformat-o în Mrs Tronc-the-Door dar acesta e subiectul altei povești .
Și iată, cum aruncând fiecare gând (aproximativ) ce mi-a zăbovit astăzi în cap în timpul preumblării de seară, am accentuat că Joyce a descris în Ulise tipologia omului universal care gândește colorat și nu e fără de păcat.
Și am încălecat pe-o șea și am spus povestea așa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu