Partea I o gasiti aici -> "Blestemul din Cherrywood", [part I].
Capitolul 3 - M-am intors in locul in care am murit...
Iesind din magazin, am trantit usa, aproape sa sparg geamul, m-am urcat in masina, si am pornit imediat inapoi sa vad cu ochii mei acel accident, care se putea vedea si pe ecranul televizorului din magazin. Sper din tot sufletul sa fie doar o gluma, sa fie o farsa din aceea, de la camera ascunsa...Incep sa gandesc aiurea...
Am ajuns la intersectia strazilor St. George si Cherrywood, si m-am convins de autenticitatea stirilor...accidentul chiar a avut loc, era chiar masina mea, eram chiar eu implicat, si chiar murisem...Ce naiba se petrece?! Am frisoane! Stau in fata unui accident in care am fost implicat, si culmea, imi vad corpul neinsufletit, cu rani grave la craniu si in zona toracica.
Ma iau sa ii intreb pe politisti, pe medicii din ambulanta daca stiu cine este decedatul si primesc acelasi raspuns - Randy Gunnarsson! Ii intreb si daca ma cunosc, sau daca imi cunosc masina oprita alaturi! Primesc un raspuns iritat: "Nu domnule, nu stiu cine esti, ce vrei? Nu vezi, ca avem treaba?"
Daca as fi avut cum, mi-as fi luat cadavrul de brate, si as fi intrat in el, inapoi...Incep a ma gandi numai la ciudatenii, delirez...Transpir din greu...Simt ca voi lesina...Ma duc cu greutate catre masina, iau bidonul de apa de pe scaunul din dreapta, si beau aproape toata apa, cu restul ma spal pe fata, si-mi umezesc parul.
Sunetul ambulentei...sunetul acela parca venit din Infern, incepe, iar ambulanta pleaca atat cu ranitul din BMW M3, cat si cu muribundul...eu (aflasem ca nu murisem inca, dar nici mult nu mai aveam de trait). Politia mai ramane la locul accidentului pentru a stabili nu stiu ce cauze. Pe mine insa, nu ma interesa decat de mine, sau de celalalt eu, sau de corpul meu...Ce s-a intamplat?
Ma urc in masina, incerc cu greu sa ma stapanesc, fara succes insa. Inima imi batea atat de tare, incat simteam ca in curand ma voi alege cu un piept perforat.
Pornesc, si plec in urma ambulantei...parca acel sunet ma atragea, ma ispitea...imi spunea mereu sa vin, sa accelerez, sa vad ce se intampla cu...mine!
Capitolul 4 - Flash-back.Verdictul
Am ajuns la Spitalul Health Path, aproape imediat dupa ambulanta, si din graba, doream sa fiu alaturi de corpul meu...dar asta nu s-a putut, fiind oprit aproape imediat de asistenta principala:
-Unde va grabiti asa domnule? Cine sunteti? Un act de identitate aveti?
-Sunt....(nu puteam sa spun ca sunt cel de pe targa de mai devreme, m-ar fi crezut nebun)...sunt...o ruda apropiata a celui vatamat.
-Actul de identitate, va rog!
-Nu-l am la mine, (Aveam in portofel in torpedo-ul Lambo-ului, insa era de prisos sa-i arat buletinul unui muribund)...va rog sa ma credeti!
-Bine, dar va rog sa va calmati, luati loc...
Imi arata canapeaua de asteptare, dar la cat de ametit si socat eram eu, imi venea s-o lovesc, ca sa ma lase sa trec. Ma calmez totusi, si iau loc sovaind.
Ma gandesc, ma framant acolo pe canapea, imi iau foc creierii, ma macin atat...cum se poate ca eu sa traiesc, dupa un accident, traiesc ca sa-mi vad trupul ranit grav, si adus la spital, mai mult mort, decat viu. Cum e posibil asa ceva? Am intalnit multe la viata mea, am 27 de ani, sunt casatorit de 3 ani cu Samantha Gunnarsson, si am copil, un baiat de 1 an si jumatate, Bryan.
In copilarie, cand locuiam intr-un satuc in apropierea padurii, din statul Montana, am fost batut de tatal meu cand era beat, mama mea de frica lui, a fugit cu mine, prin paduri, pe timp de iarna, in timp ce lupii urlau si ne urmareau, gata sa sara la noi si sa se giftuiasca din carnea noastra. De atunci am ramas cu ceva probleme psihice, am fost consultat de nenumarati doctori...Ajungand la adolescenta m-am mutat impreuna cu mama in Chicago, Illinois, si am intrat in anturaje periculoase in care alcoolul si drogurile erau la ordinea zilei...Am fost martor cand seful asa-zisului nostru clan, impuscase in cap un om, pentru faptul ca nu a avut de unde sa plateasca drogurile cumparate...Am iesit apoi din acel clan, si am fost urmarit, am fost chiar impuscat in piciorul stang, si nu am avut liniste pana cand nu am plecat din Chicago, in statul vecin, stabilindu-ma in St. Louis, Missouri. Abia aici am reusit sa-mi termin liceul, iar la Facultatea de Management am terminat-o mai mult in genunchi, pentru ca aveam si un loc de munca, ce ma extenua. De-abia de acum viata mea se mai linistise, lucram in domeniul bancar si ma asezasem la casa mea...
Trecuse doua ore crancene, de asteptare si macinare...ca sa aflu din partea doctorului, ca nu a putut face nimic pentru ruda mea...adica pentru mine. Acum am inteles de ce am avut un flash-back - eu murisem!
...
---To be continued---
